Copilul verii

- Mi-am dat 2 palme să-mi revin.
- Cred ca a durut. Ai palma grea... Ca sufletul meu.

Ce mai puteam să îi spun s-o alin? Mi se golea capul încet, ca o țeavă de scurgere de 5. Niciodată n-am înțeles cum poți să te prostești de-a dreptul în doar câteva minute.
Mintea umană... fascinant loc - labirint părăsit și înghețat atins de întuneric. Și nici măcar nu îmi place frigul. Sunt un copil al verii, născut din căldură.
Mi-ar plăcea să-i pot împărtăși căldura. Să nu mai simtă răcoare vreodată, să-mi fie ea soare.

Reloaded

După îndelungi amânări m-am lăsat convină să văd un doctor, să-mi tratez traumele. L-am avertizat de la început că sunt multe și s-ar putea să nu fie chiar calificat pentru job, el mi-a răspuns zeflemitor că a avut cazuri mai grele. Ce nu-mi plac mie oamenii ăștia care au senzația că dacă au văzut un om i-au văzut pe toți.
După ce i-am spus o parte din simptome m-a oprit, mi-a dat o serie de analize și mi-a cerut să revin cu rezultatele. Verdictul lui a venit pe cât se poate de natural:
- Domnișoară, trebuie să vă deschidem!

Mi-au făcut o anestezie în grabă și s-au apucat să taie, drepr urmare sunt trează. Simt cum umblă cineva în mine. Nu e doctorul, mai mult un copil mic, curios, care se grăbește să scoată ce e acolo ca să vadă mai bine. E mânat de o curiozitate morbidă și pare delăsător. Nu are niciun interes să pună totul la locul lui, îndeasă organele înapoi așa cum tu împingi cu piciorul bagajul ticsit ca să îl închizi.
Ce dracu îmi fac ? Apoi mi-au răsunat în minte cuvintele:

- Vreau să simt organele, pe fiecare în parte, să le țin în mână, să le strâng, să trag de ele, să le desfac, să le golesc de sânge. Vreau să văd cum se simte un om la interior.

E ciudat cum sub anestezie poți să simți în continuare. Durerea nu dispare, e cumva amplificată de ideea de neputință. Am țipat atât de tare încât contracția plămânilor mei l-a speriat și s-a dat un pas înapoi. Și-a ridicat sprâncenele de uimire, apoi s-a întâmplat. Cu capul încă fixat de masă am ridicat mâna și i-am prins încheietura în timp ce scobea în mine. A încremenit. Aproape că puteam să gust spaima din privirea lui, era mai delicioasă decât orice desert. Încet încet a dat drumul vaselor de sânge, s-a îndepărtat, și-a scos mănușile și a ieșit din sală. Nu l-am mai văzut vreodată.

Dreptul la fericire

La Facultatea de Drept am învățat (vă rog să nu mă întrebați cum) că nu poți obliga un om să fie fericit, principiu care în esență pare firesc și evident, dar față de care aș vrea să obiectez. După mine ar trebui să existe în Constituție dreptul la fericire. Să scrie clar, negru pe alb că oamenii au acest drept (și obligații corelative). Ba chiar mai mult, fiecare om să fie obligat să fie cu adevărat fericit măcar de câteva ori în viață. Da, de câteva ori în viață, pentru că uneori, cred eu, trăim o fericire de scurtă durată și nici măcar nu ne dăm seama de ea.

Discutând cu mai mulți oameni am realizat că împărtășim noțiuni diferite despre fericire. Ca să ajung cumva la o uniformizare le-am cerut să o definească. Am împărțit răspunsurile în două categorii, persoane de gen masculin și feminin. Pentru că am încerc să fie cât mai serios posibil am întrebat persoane cu vârste, profesii, studii diferite.  Rezultatul s-ar vrea a fi o identificare, puntea comună în gândire.

” Fericirea este o stare mentală și sufletească de natură pozitivă, determinată de factori interni sau externi ființei care o simte.” 

”Lipsa oricărei griji. Faptul de a avea asigurată ziua de mâine, fără să te îngrijorezi pentru ce va fi. ”
”Fericirea? Momentele acelea când te bucuri de orice chestie mărunta. Gen chiar dacă ai primit îmbrățișări în fiecare zi ești fericit când e de la o persoană dragă.” 

”Pentru mine fericirea înseamnă să nu ai griji și să îți ții mintea ocupată cât mai mult, plus o muncă pentru care să ai o pasiune”

”Fericirea nu vine în cuplu sau în public , nici măcar în singurătate. Am zile când zâmbesc ascultând o melodie și zâmbește lumea de lângă mine. ”

” Fericirea ți-o definești singur”

”Nemurirea”

”1 milion de dolari și o casă în munți cu jumătatea mea și 2 câini.”

”Fericirea este o iluzie”

”Cred că aș fi cel mai fericit știind că pasiunile mele ar fi suficiente pentru a-mi asigura o situație financiară stabilă, contribuind și la bunăstarea/progresul general. Ah, și desigur, dacă aș avea o rezervă infinită de plăcintă cu dovleac”.

”Consider că fericirea este acea stare a omului în care grijile şi orice lucru negativ devin mici în raport cu ceea ce simte. Astfel, mulți identifică succesul/iubirea/bogăția cu fericirea. Partea tristă e că astea 3 sunt componente ale fericirii, atingerea doar a uneia dintre ele nefiind suficientă. Pe de altă parte, cred că dincolo de cele 3 componente este împăcarea cu sine şi aprecierea personală. Cu cât eşti mai împăcat cu tine (adică lipsit de frustrări), cu atât eşti mai aproape de fericire.”

 ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

” Fericirea…păi este acolo unde te simți tu bine cu sufletul, într-un loc, lângă o persoană sau făcând ceva ce îți place.”

” Eu nu cred în fericirea pe care și-o imaginează și pe care o caută toatăa lumea, într-o formă supremă și absolută, perfectă. Pentru mine, fericirea înseamnă să fii stabil ancorat în realitate: să întelegi cum funcționeaza lumea, să accepți viața așa cum e ea - mișto și naspa în același timp, să îți construiești așteptările pe principiul "nimic nu e pentru totdeauna și orice se poate întâmpla, oricând", să înțelegi caracterul natural al problemelor și să înveți din ele, nu să disperi, să știi că timpul e limitat și că trebuie valorificat frumos, deci prin asta, să apreciezi prezentul până în cele mai mici detalii, cum ar fi castanele de pe jos, mirosul ciocolatei calde, ploaia rece, așternutul confortabil sau refrenul care se aude din boxe... Când faci toate astea, nu ai cum să trăiești o fericire oarbă, explozivă și absolută, dar trăiești o fericire reală și sigură. Ăsta e genul meu de fericire.”

”Fericirea pentru mine este o stare de euforie, unde orice ți se pare la locul lui și nimic nu te împiedică să faci ce îți dorești. Dacă o iei ca fericire în dragoste atunci cred că este vorba de înțelegere, empatie, armonie și iubire”

”Pentru mine fericirea înseamnă să îmi fie familia mereu alături, să am timp să ies măcar o dată pe săptămână în oraș cu prietenii sau nu știu, când sunt stresată dacă ascult o oră muzică clasică sunt cea mai energică persoană ever, și fericită bineînțeles” :

”Sunt fericită atunci când sunt ascultată, când oameni îmi acordă atenție și sunt cu ochii pe mine. Mă face să mă simt mulțumită și împăcată sufletește pentru că ideile chiar îmi sunt analizate și îmi place să primesc feedback”.

”Starea aceea în care te simți perfect”

”În principiu fericirea e relativă la momentul din viață când ești întrebat ce e acea fericire. Pentru mine, acum, la douăzeci și ceva de ani, e o culoare - turcoazul mării Egee -, un miros - de vin fiert amestecat cu miros de dovleac copt-, o atingere - palmele lui bătătorite pe spatele meu, noaptea -, un vis - niște ochi mici, căprui, râzând la mine în timp ce silabisesc "ma-ma"-, și...cred că toate astea adunate acasă, unde îs toți cei dragi J ”

” Familie. ”

” Iubire ”

” Fericirea pentru mine înseamnă un set de dorințe, idei, fapte, lucruri pe care ți le dorești și împlinești ca să te simti bine și împăcat cu tine.(Spre exemplu, eu ca fiu fericită, am nevoie să stau seara relaxată acasă, cu o doza rece de cola, să citesc sau să mă uit la un serial). ”

” Fericirea adevărată o definesc în primul rând prin liniște și stabilitate, prin încrederea în persoanele din jurul meu, e un sentiment care te poate duce de la extaz la agonie într-un timp scurt. Este și cel mai frumos sentiment, poate mai frumos decât iubirea căci iubirea e relativă, astăzi o simți, mâine nu, dar fericirea poate fi obținută în primul rând prin lucrurile mici care fac diferența fără să fie nevoie în completare de fapte mărețe. E o stare, un sentiment, o emoție care pentru mine e un punct de sprijin în tot ce fac. ”

” Fericirea? Pentru mine? O carte bună, muzică bună, prieteni şi familie, căldură şi somn bun. Nu am o definiție anume, mă bucur de orice moment în care sunt cu zâmbetul pe buze și pe care îl trăiesc la maxim. ”

” E acel moment când cineva drag îți este alături în momentele fericite sau când primești o veste bună la care nu te așteptai sau pur și simplu când faci pe cineva să zâmbească. ”

” Cred că fericirea este ceva în interiorul fiecăruia, împlinirea sufleteasca, ceea ce este fericire pentru mine, nu este pentru alții. Ce te multumește pe tine. Dacă tu ești iubită și iubești ești fericită și ți se pare frumoasă viața. Nici boala nu mai este așa grea, nici săracia nu mai este o problemă.”

Nici pentru mine fericirea nu are o definiție și îmi vine la fel de greu să îi fac una. Ea poate fi orice, de la un gest, un lucru, o emoție, dar mai ales momente. Când ți se taie respirația și inima îți bubuie de parcă ar vrea să îți spargă pieptul, când îți curg lacrimi fără să simți sau să știi de ce, când zgomotul de fundal se oprește și în mintea ta rămânea liniștea aia curată. Sunt lucrurile mici pe care uneori nu le apreciem suficient. E sentimental pe care îl ai lângă diferite persoane, când li se luminează fața și colțurile gurii se ridică timid.

M-au impresionat cuvintele celorlalți, m-au făcut să îi văd pe unii mai iubitori, nostalgici, profunzi decât îi știam sau credeam. Am început articolul ca pe ceva mic, voiam răspunsuri rapide și simple care să mă mulțumească. Ulterior cineva mi-a spus că încă se scriu cărți despre fericire și oamenii nu reușesc să găsească acel numitor comun. Am vrut să mă conving singură, să ating cuvintele celor din preajma mea. I-am rugat să îmi definească fericirea, fiecare în stil propriu, fără limitări de orice fel. Le mulțumesc tuturor celor care au acceptat ”provocarea” mea și au pierdut câteva minute să încropească un răspuns.

Duceți-vă oameni buni și faceți tot posibilul să fiți fericiți, indiferent ce înseamnă asta pentru voi. Găsiți timp să vă bucurați de orice, de la cele mai mărunte lucruri la cele pe care nu credeați să le obțineți.  

Ciupește-mă

Nu cred să existe om care să nu fi auzit cel puțin o dată clișeul cu ”visele devin realitate”. E o replică atât de cheesy încât fiecăruia dintre noi i-a trecut prin gând să-l împuște pe ăla care o tot spune ( pe mine una m-a oprit gândul că o să fac vreo 15 ani de închisoare). 

Acuma vin să vă spun că miracolele există; femeile trecute de o anumită vârstă pe care le credeai intrate deja la menopauzăă fac copii, guvernele mai pică, în noiembrie mai e și cald și la Londra uneori e soare! 

Mie mi s-a îndeplinit visul. Am ajuns acolo unde nici nu îmi imaginam vreodată că aș putea sta. Pe lângă multă recunoștință asta mă face să cred și că există speranță...pentru ceilalți. Pentru dorințele lor, alea ascunse în străfundul sufletelor mici și negre (ca al meu) pe care uneori până și tu negi că le ai.

Când ai parte de asemenea momente ar trebui să urmezi niște pași, ca în dietele alea stupide pe care le găsești pe net.

PASUL 1: Bucură-te! 

Dă-ți timp să te uiți ca ultimul gură-cască. Străinii oricum nu dau doi bani pe turiști. Dacă visul tău se îndeplinește rezervă-ți câteva momente să te bucuri de el sau pur și simplu să rămâi uimit pentru că nu îți vine să crezi că e real. 

PASUL 2: Poți ai un mini atac de panică!

Atenție, am zis mini! E de înțeles să te panichezi, să uiți cum te cheamă sau ce naiba faci acolo. Mi s-a întâmplat și mie. Era mai mai să-mi strice reputația de ”cruel heartless bitch”. Dar mi-a trecut, asta e vestea bună, că trece.

PASUL 3: Fă poze! Multe. 

Cu riscul că o să ajungi ca meme-ul de pe 9gag cu turiștii japonezi care sunt ca păsările flamingo în cârd cu camerele foto pornite non stop, fă asta. Poate acum ți se pare prostesc, dar îmbătrânești și începi să uți. Să fim serioși, nu-ți amintești nici ce ai mâncat acum 3 zile. O să vezi că a avea poze care să-ți aducă aminte de experiențele trăite e o idee foarte bună. Asigură-te doar că îți faci poze și cu oamenii și nu prinzi doar fiecare stradă, capac de canal și clădire mai ciudată. 

PASUL 4 (care trebuia să fie undeva mai sus): Mulțumește! 

La drept vorbind, nimic nu vine din cer gratis. Și dacă ai câștigat ceva, mulțumește pentru acel lucru. Să arați recunoștință ar trebui să fie un reflex.
Iar dacă cineva îți oferă, revanșează-te, arată că meriți, că te bucuri, că apreciezi. 

Nu cred că încălzește pe nimeni asta, dar eu am parcurs toți pașii ăștia. Am fost aeriană cam o zi jumate până am conștientizat că totul e pe bune. Și m-am bucurat cum am putut mai bine de visul meu.

A fost cea mai frumoasă zi de naștere; mulțumesc mama, mulțumesc dragule. 

Mai fericită

 Nu-mi amintesc ultima oară când am vorbit, acum 3 luni, poate 5. Nu pot nici să spun că îmi lipsește, nu era o constantă în viață mea. Dar parcă de data asta ceva a fost diferit.

 - Tot la fel de drăguță ai rămas, mi-ai zis într-o doară.
 - Mai drăguță, ți-am răspuns.
 Modestia nu a fost niciodată una din calitățile mele, se-nțelege.
 - Mai nedormită, mai fericită, am continuat.
 - Când spui "mai fericită" deja ești cu mult mai frumoasă.
 Aproape nu mai aveam ce să răspund la asta.

Discuția a continuat apoi până când mi-ai zis:

 - Promit să nu uit de tine când voi crește mare.
 - O să uiți, pentru că ești tu. Apoi o să vezi întâmplător, la un moment dat o poză, și îți vei aminti. Și te vei întreba ce-ar fi fost dacă ? Nu vei ști niciodată. Tu nu vei ști, iar eu nu mă voi întreba.
  

Copiliță

 Ești un bleg! 

 Și pentru că am început fix cu asta cred că o să mă înjuri puțin printre dinți, ușor încruntat cu fruntea încrețită. Moment în care vocea ți se schimbă, e mai fermă și din caldă devine ușor aspră. Mă simt uneori de parcă ar trebui să stau cu teamă, că dacă nu spun ce trebuie o să fiu muștruluită. E ceva neobișnuit în toată treaba asta, însă doar dintr-o direcție.

 Scriu, pentru a nu știu câta oară pentru că asta cred că fac cel mai bine. Îți scriu, pentru că e modul meu de a păstra oamenii și amintirile despre ei vii. Te scriu, ca să exiști și aici, într-un mod posesiv, să păstrez ceva din tine doar pentru mine. Împărtășesc cu alții ca să mă invidieze, să fie curioși, să-i intrig, cum ai făcut tu cu mine.

 Am povestit cândva despre oameni dragi cu suflete frumoase. Și atunci, ca și acum, vin cu o "urare":  doresc tuturor să cunoască oameni deosebiți, oameni care să îi facă fericiți, să îi facă să zâmbească, să îi facă spontani și poate cel mai important dintre toate...să îi facă să se simtă speciali.

 Imaginea asta cred că ți se potrivește, drept să zic, de la tine am și furat-o.

 Cât despre încheiere...can`t find a proper way to do it, and for that you shall excuse me.

Oratorica

 Anunț de la început că această postare va avea un număr considerabil de rânduri ( ca să nu spun "mare", că așa ne învață la muncă). Abandon all hope ye who enter here (pentru cunoscători). 

 Oratorica este un proiect susținut de ASCIG. Ca să aflați mai multe despre fiecare considerați-vă invitați să dați click pe fiecare. Postarea aceasta nu are rol informativ într-o manieră formală, ci reprezintă (ca aproape tot ce scriu) o părere subiectivă bazată pe experiențe personale. 

 Aproape am întârziat sâmbătă la primul training oficial din cadrul proiectului. Trebuia să mă prezint la ora 16, undeva pe strada Frumoasă, nu înțelesesem foarte bine. Alergam de la metrou cerând indicații prin telefon unui fost coleg care știa "cu ce se mănâncă". 
 - Aha, și unde e sala 2? [...] 
 - În regulă, mă ține mult? [...] Ah nu, doar că trebuia să mai ajung și la gară să iau pachetul cu mâncare și of, lasă că mă descurc. Mulțumesc mult. 
 Eforturile și gâfâielile mele au fost răsplătite și am ajuns la timp cât să îmi scriu numele pe un ecuson și să intru rapid într-o sală deja aproape plină. Am recunoscut-o între toate acele chipuri pe Cristina, o prietenă din liceu pe care nu o mai văzusem de mult. Corina (am aflat ulterior că așa o cheamă pe cea care stătea lângă Cristina) a fost destul de amabilă încât să mă lase să mă așez între ele.  
 Și începe training-ul. 
 Întâi câteva cuvinte din partea echipei organizatorice, apoi Ana Maria Marin (nu doamnă sau domnișoară). A trebuit să fim vedete pentru un interval de timp situat între 0.20 sec și 5 minute (personal cred că sunt una din persoanele care a abuzat cel mai mult de timpul oferit, din păcate sau din fericire, depinde de unghiul din care privești) și să vorbim despre pasiunile noastre.  
 Am ascultat cu atenție fiecare persoană care a vorbit și îmi făcusem chiar și un plan în minte să le spun celor din fața mea când îmi va veni rândul că le împărtășesc foarte multe din pasiuni. Bineînțeles că am uitat. Am încercat să fiu cât se poate de naturală, să mi controlez vocea să nu tremure și să am un discurs relativ coerent.  

 Partea interesantă, adică pe lângă ce deja am menționat, constă în faptul că după minutele de celebritate fiecare dintre noi a primit feedback scris de la cei din sală. Sub egida anonimatului ne-am permis să facem observații referitor la cum am perceput discursul celui/celei din fața noastră. Eu am fost șocată să descopăr că am făcut o impresie bună. Fără nicio falsă modestie sau ceva, mă simt incredibil de prost să știu noțiuni teoretice pe care nu le pot aplica în practică. Degeaba știu eu că gesticulația mâinilor ar trebui să se rezume cam la deschiderea acestora sau că dacă vrei să te miști să o faci pe o anumită direcție (stânga-dreapta sau față-spate și nu haotic). Degeaba dacă în fața publicului mă pierd.  

Mi-a dat încredere și curaj acest exercițiu, să împărtășesc unor necunoscuți detalii despre mine, mai mult sau mai puțin importante, într-un interval de timp, în acel cadru. A fost ceva neobișnuit pentru mine. Cuvântul pe care l-am folosit pentru a descrie întreg trainingul a fost "neașteptat". Am uitat aproape complet de ceas, bagajul meu, faptul că nu mâncasem și alte mici post it-uri din capul meu. 2h și jumătate a fost despre noi, cunoaștere și într-un fel și o autocunoaștere. Și nu că mi-a plăcut, l-am iubit, din primele până în ultimele minute. Iar eu nu sunt tocmai genul foarte entuziast de fel.  
 Abia aștept sâmbăta viitoare și deja îmi bat la cap prietenii să se înscrie la următoarea ediție.