Reloaded

După îndelungi amânări m-am lăsat convină să văd un doctor, să-mi tratez traumele. L-am avertizat de la început că sunt multe și s-ar putea să nu fie chiar calificat pentru job, el mi-a răspuns zeflemitor că a avut cazuri mai grele. Ce nu-mi plac mie oamenii ăștia care au senzația că dacă au văzut un om i-au văzut pe toți.
După ce i-am spus o parte din simptome m-a oprit, mi-a dat o serie de analize și mi-a cerut să revin cu rezultatele. Verdictul lui a venit pe cât se poate de natural:
- Domnișoară, trebuie să vă deschidem!

Mi-au făcut o anestezie în grabă și s-au apucat să taie, drepr urmare sunt trează. Simt cum umblă cineva în mine. Nu e doctorul, mai mult un copil mic, curios, care se grăbește să scoată ce e acolo ca să vadă mai bine. E mânat de o curiozitate morbidă și pare delăsător. Nu are niciun interes să pună totul la locul lui, îndeasă organele înapoi așa cum tu împingi cu piciorul bagajul ticsit ca să îl închizi.
Ce dracu îmi fac ? Apoi mi-au răsunat în minte cuvintele:

- Vreau să simt organele, pe fiecare în parte, să le țin în mână, să le strâng, să trag de ele, să le desfac, să le golesc de sânge. Vreau să văd cum se simte un om la interior.

E ciudat cum sub anestezie poți să simți în continuare. Durerea nu dispare, e cumva amplificată de ideea de neputință. Am țipat atât de tare încât contracția plămânilor mei l-a speriat și s-a dat un pas înapoi. Și-a ridicat sprâncenele de uimire, apoi s-a întâmplat. Cu capul încă fixat de masă am ridicat mâna și i-am prins încheietura în timp ce scobea în mine. A încremenit. Aproape că puteam să gust spaima din privirea lui, era mai delicioasă decât orice desert. Încet încet a dat drumul vaselor de sânge, s-a îndepărtat, și-a scos mănușile și a ieșit din sală. Nu l-am mai văzut vreodată.

Dreptul la fericire

La Facultatea de Drept am învățat (vă rog să nu mă întrebați cum) că nu poți obliga un om să fie fericit, principiu care în esență pare firesc și evident, dar față de care aș vrea să obiectez. După mine ar trebui să existe în Constituție dreptul la fericire. Să scrie clar, negru pe alb că oamenii au acest drept (și obligații corelative). Ba chiar mai mult, fiecare om să fie obligat să fie cu adevărat fericit măcar de câteva ori în viață. Da, de câteva ori în viață, pentru că uneori, cred eu, trăim o fericire de scurtă durată și nici măcar nu ne dăm seama de ea.

Discutând cu mai mulți oameni am realizat că împărtășim noțiuni diferite despre fericire. Ca să ajung cumva la o uniformizare le-am cerut să o definească. Am împărțit răspunsurile în două categorii, persoane de gen masculin și feminin. Pentru că am încerc să fie cât mai serios posibil am întrebat persoane cu vârste, profesii, studii diferite.  Rezultatul s-ar vrea a fi o identificare, puntea comună în gândire.

” Fericirea este o stare mentală și sufletească de natură pozitivă, determinată de factori interni sau externi ființei care o simte.” 

”Lipsa oricărei griji. Faptul de a avea asigurată ziua de mâine, fără să te îngrijorezi pentru ce va fi. ”
”Fericirea? Momentele acelea când te bucuri de orice chestie mărunta. Gen chiar dacă ai primit îmbrățișări în fiecare zi ești fericit când e de la o persoană dragă.” 

”Pentru mine fericirea înseamnă să nu ai griji și să îți ții mintea ocupată cât mai mult, plus o muncă pentru care să ai o pasiune”

”Fericirea nu vine în cuplu sau în public , nici măcar în singurătate. Am zile când zâmbesc ascultând o melodie și zâmbește lumea de lângă mine. ”

” Fericirea ți-o definești singur”

”Nemurirea”

”1 milion de dolari și o casă în munți cu jumătatea mea și 2 câini.”

”Fericirea este o iluzie”

”Cred că aș fi cel mai fericit știind că pasiunile mele ar fi suficiente pentru a-mi asigura o situație financiară stabilă, contribuind și la bunăstarea/progresul general. Ah, și desigur, dacă aș avea o rezervă infinită de plăcintă cu dovleac”.

”Consider că fericirea este acea stare a omului în care grijile şi orice lucru negativ devin mici în raport cu ceea ce simte. Astfel, mulți identifică succesul/iubirea/bogăția cu fericirea. Partea tristă e că astea 3 sunt componente ale fericirii, atingerea doar a uneia dintre ele nefiind suficientă. Pe de altă parte, cred că dincolo de cele 3 componente este împăcarea cu sine şi aprecierea personală. Cu cât eşti mai împăcat cu tine (adică lipsit de frustrări), cu atât eşti mai aproape de fericire.”

 ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

” Fericirea…păi este acolo unde te simți tu bine cu sufletul, într-un loc, lângă o persoană sau făcând ceva ce îți place.”

” Eu nu cred în fericirea pe care și-o imaginează și pe care o caută toatăa lumea, într-o formă supremă și absolută, perfectă. Pentru mine, fericirea înseamnă să fii stabil ancorat în realitate: să întelegi cum funcționeaza lumea, să accepți viața așa cum e ea - mișto și naspa în același timp, să îți construiești așteptările pe principiul "nimic nu e pentru totdeauna și orice se poate întâmpla, oricând", să înțelegi caracterul natural al problemelor și să înveți din ele, nu să disperi, să știi că timpul e limitat și că trebuie valorificat frumos, deci prin asta, să apreciezi prezentul până în cele mai mici detalii, cum ar fi castanele de pe jos, mirosul ciocolatei calde, ploaia rece, așternutul confortabil sau refrenul care se aude din boxe... Când faci toate astea, nu ai cum să trăiești o fericire oarbă, explozivă și absolută, dar trăiești o fericire reală și sigură. Ăsta e genul meu de fericire.”

”Fericirea pentru mine este o stare de euforie, unde orice ți se pare la locul lui și nimic nu te împiedică să faci ce îți dorești. Dacă o iei ca fericire în dragoste atunci cred că este vorba de înțelegere, empatie, armonie și iubire”

”Pentru mine fericirea înseamnă să îmi fie familia mereu alături, să am timp să ies măcar o dată pe săptămână în oraș cu prietenii sau nu știu, când sunt stresată dacă ascult o oră muzică clasică sunt cea mai energică persoană ever, și fericită bineînțeles” :

”Sunt fericită atunci când sunt ascultată, când oameni îmi acordă atenție și sunt cu ochii pe mine. Mă face să mă simt mulțumită și împăcată sufletește pentru că ideile chiar îmi sunt analizate și îmi place să primesc feedback”.

”Starea aceea în care te simți perfect”

”În principiu fericirea e relativă la momentul din viață când ești întrebat ce e acea fericire. Pentru mine, acum, la douăzeci și ceva de ani, e o culoare - turcoazul mării Egee -, un miros - de vin fiert amestecat cu miros de dovleac copt-, o atingere - palmele lui bătătorite pe spatele meu, noaptea -, un vis - niște ochi mici, căprui, râzând la mine în timp ce silabisesc "ma-ma"-, și...cred că toate astea adunate acasă, unde îs toți cei dragi J ”

” Familie. ”

” Iubire ”

” Fericirea pentru mine înseamnă un set de dorințe, idei, fapte, lucruri pe care ți le dorești și împlinești ca să te simti bine și împăcat cu tine.(Spre exemplu, eu ca fiu fericită, am nevoie să stau seara relaxată acasă, cu o doza rece de cola, să citesc sau să mă uit la un serial). ”

” Fericirea adevărată o definesc în primul rând prin liniște și stabilitate, prin încrederea în persoanele din jurul meu, e un sentiment care te poate duce de la extaz la agonie într-un timp scurt. Este și cel mai frumos sentiment, poate mai frumos decât iubirea căci iubirea e relativă, astăzi o simți, mâine nu, dar fericirea poate fi obținută în primul rând prin lucrurile mici care fac diferența fără să fie nevoie în completare de fapte mărețe. E o stare, un sentiment, o emoție care pentru mine e un punct de sprijin în tot ce fac. ”

” Fericirea? Pentru mine? O carte bună, muzică bună, prieteni şi familie, căldură şi somn bun. Nu am o definiție anume, mă bucur de orice moment în care sunt cu zâmbetul pe buze și pe care îl trăiesc la maxim. ”

” E acel moment când cineva drag îți este alături în momentele fericite sau când primești o veste bună la care nu te așteptai sau pur și simplu când faci pe cineva să zâmbească. ”

” Cred că fericirea este ceva în interiorul fiecăruia, împlinirea sufleteasca, ceea ce este fericire pentru mine, nu este pentru alții. Ce te multumește pe tine. Dacă tu ești iubită și iubești ești fericită și ți se pare frumoasă viața. Nici boala nu mai este așa grea, nici săracia nu mai este o problemă.”

Nici pentru mine fericirea nu are o definiție și îmi vine la fel de greu să îi fac una. Ea poate fi orice, de la un gest, un lucru, o emoție, dar mai ales momente. Când ți se taie respirația și inima îți bubuie de parcă ar vrea să îți spargă pieptul, când îți curg lacrimi fără să simți sau să știi de ce, când zgomotul de fundal se oprește și în mintea ta rămânea liniștea aia curată. Sunt lucrurile mici pe care uneori nu le apreciem suficient. E sentimental pe care îl ai lângă diferite persoane, când li se luminează fața și colțurile gurii se ridică timid.

M-au impresionat cuvintele celorlalți, m-au făcut să îi văd pe unii mai iubitori, nostalgici, profunzi decât îi știam sau credeam. Am început articolul ca pe ceva mic, voiam răspunsuri rapide și simple care să mă mulțumească. Ulterior cineva mi-a spus că încă se scriu cărți despre fericire și oamenii nu reușesc să găsească acel numitor comun. Am vrut să mă conving singură, să ating cuvintele celor din preajma mea. I-am rugat să îmi definească fericirea, fiecare în stil propriu, fără limitări de orice fel. Le mulțumesc tuturor celor care au acceptat ”provocarea” mea și au pierdut câteva minute să încropească un răspuns.

Duceți-vă oameni buni și faceți tot posibilul să fiți fericiți, indiferent ce înseamnă asta pentru voi. Găsiți timp să vă bucurați de orice, de la cele mai mărunte lucruri la cele pe care nu credeați să le obțineți.  

Mai fericită

 Nu-mi amintesc ultima oară când am vorbit, acum 3 luni, poate 5. Nu pot nici să spun că îmi lipsește, nu era o constantă în viață mea. Dar parcă de data asta ceva a fost diferit.

 - Tot la fel de drăguță ai rămas, mi-ai zis într-o doară.
 - Mai drăguță, ți-am răspuns.
 Modestia nu a fost niciodată una din calitățile mele, se-nțelege.
 - Mai nedormită, mai fericită, am continuat.
 - Când spui "mai fericită" deja ești cu mult mai frumoasă.
 Aproape nu mai aveam ce să răspund la asta.

Discuția a continuat apoi până când mi-ai zis:

 - Promit să nu uit de tine când voi crește mare.
 - O să uiți, pentru că ești tu. Apoi o să vezi întâmplător, la un moment dat o poză, și îți vei aminti. Și te vei întreba ce-ar fi fost dacă ? Nu vei ști niciodată. Tu nu vei ști, iar eu nu mă voi întreba.
  

Copiliță

 Ești un bleg! 

 Și pentru că am început fix cu asta cred că o să mă înjuri puțin printre dinți, ușor încruntat cu fruntea încrețită. Moment în care vocea ți se schimbă, e mai fermă și din caldă devine ușor aspră. Mă simt uneori de parcă ar trebui să stau cu teamă, că dacă nu spun ce trebuie o să fiu muștruluită. E ceva neobișnuit în toată treaba asta, însă doar dintr-o direcție.

 Scriu, pentru a nu știu câta oară pentru că asta cred că fac cel mai bine. Îți scriu, pentru că e modul meu de a păstra oamenii și amintirile despre ei vii. Te scriu, ca să exiști și aici, într-un mod posesiv, să păstrez ceva din tine doar pentru mine. Împărtășesc cu alții ca să mă invidieze, să fie curioși, să-i intrig, cum ai făcut tu cu mine.

 Am povestit cândva despre oameni dragi cu suflete frumoase. Și atunci, ca și acum, vin cu o "urare":  doresc tuturor să cunoască oameni deosebiți, oameni care să îi facă fericiți, să îi facă să zâmbească, să îi facă spontani și poate cel mai important dintre toate...să îi facă să se simtă speciali.

 Imaginea asta cred că ți se potrivește, drept să zic, de la tine am și furat-o.

 Cât despre încheiere...can`t find a proper way to do it, and for that you shall excuse me.

Before

 Am scris tuturor persoanelor importante din viața mea. Am scris pentru ei, despre ei, din convingerea că oamenii vin și pleacă, dar cuvintele rămân. Cuvintele sunt nemuritoare. Așa că astăzi scriu despre tine. E partea de poveste care izvorăște din imaginație și se împletește extrem de puțin cu realitatea. Așa cum tu mergi pe stradă și lași o dâră ușoară de parfum în urma ta. Ceva mic, aproape insesizabil. Partea mea de before & after a poveștii. Pentru că aici oamenii se materializează în litere și timpul nu are relevanță. Ori de câte ori te vei întoarce, asta va rămâne aici.  
  

 Ți-am zis într-o doară că vreau să te văd cum gătești. Nu la muncă, în stres, înjurături și oameni de care te împiedici când te întinzi după wok ( în care papi, nu se fac nici gogoșile și nici mămăliga). Acasă în bucătărie, unde lași geamul între deschis că "intră mirosul în casă", și-mi arunci pe furiș câte o privire care ar trebui să mă sperie, când îmi spui nonșalant "taie tu mărarul ăla, dar ai grijă cu cuțitul".  
 Îmi amintesc că ți-am spus atunci și că îți voi explica ce mi-a venit cu asta. Ei bine, am vrut să te văd fericit. Nu conta ce aveai să gătești, nu conta dacă mâncam sau nu. Pe tine gătitul te face fericit așa cum oamenii poate nu o fac. Am vrut să văd asta. Să văd satisfacția pură, să am amintirea asta cu tine. Ți-am zis că sunt ciudată, da?!  

 Acum, îmi închipui în 20 de mii de moduri tot scenariul. În cazurile mai puțin fericite sare ulei încins pe mine și-i trag un "futu-i" rapid, în alea norocoase mă mâzgălești cu vreun sos pe față. Oricum ar fi, îmi dai posibilitatea asta, faci hatârul unui copil. Și-ți mulțumesc pentru asta, așa cum știu eu.  

Carne

S-a contopit cu mine și din noi făcurăm unu. Timpul a devenit relativ, uitasem să respir și voiam mai mult, din ce în mai mult. Mă simțeam ca un narcoman care cerșește, dar nu simțeam că mi-ar lipsi demnitatea. Era plăcere, pasiune, scânteie. Îmi intra în carne, cu fiecare mușcătură, strânsoare și atingere.  
 Prima, a doua și a treia oară. Apoi am obosit. Nu știam că îmi doream atât de mult și că puteam rezista atâtea runde. Parcă devenise un meci. O competiție de a oferi mai mult unul față de celălalt.  
 Lipită de spatele lui gol am început să-i mângâi umerii. Era relaxat. Sau cel puțin așa credeam până a tresărit în somn. M-a speriat îngrozitor, parcă era un copil ce are un coșmar. L-am strâns în brațe, cât de tare mai puteam după atâtea ore. Până dimineață nu i-am dat drumul.  
 M-au trezit săruturile lui. Erau calde și avea buzele uscate. Am luat-o de la capăt. Niciunul nu voia să se termine. M-a învățat ce înseamnă pasiunea, redefinind toate sensurile pe care acest cuvânt le-a avut vreodată pentru mine. Acum retrăiesc în fiecare seară acele momente şi tânjesc după mai mult. Sunt nesătulă de el. 

Zi de mai

 De ziua ta mi-ai făcut un cadou. Ce avem noi e neconvențional, așa că asta ni se potrivește .Eram în bucătărie și nu am auzit când ai deschis ușa. Ai intrat în vârful picioarelor și mi-ai acoperit ochii cu mâinile. M-ai pus să ghicesc "cine e", de parcă dacă îți îngroșai vocea nu o recunoșteam. Oricum mirosul tău invadase bucătăria. E ceva mai mult decât simplul iz de parfum bărbătesc, pe tine miroase altfel.  
 Mi-am lăsat ușor capul pe spate spre tine. Cu ochii încă acoperiți m-ai sărutat apăsat. Am ridicat ușor mâinile să mă sprijin în umerii tăi și am desfăcut primele două capse de sus de la cămașa ta în carouri. Nici nu trăsesem tare măcar. Nu te așteptai la asta. M-ai răsucit rapid cu față spre tine apoi mi-ai cuprins capul cu ambele mâini. Te uitai fix în ochii mei de parcă în ei erau toate răspunsurile tale. Și i-am închis, într-un gest infantil, strângându-i tare.  
 M-ai luat pe sus ca și cum greutatea nu conta și m-ai dus în pat. M-ai lăsat să mă încolăcesc la pieptul tău .  
 - Nu vrei să te-nvelesc? mi-ai zis într-o doară. 
 - Mi-e cald cu tine, ți-am răspuns.  
 Nu am mai vorbit atunci.  
 Nu-mi amintesc când am adormit, te jucai cu o mână în părul meu și cu cealaltă desenai pe bucata de piele care se vedea sub mâneca ridicată a tricoului tău larg. L-ai uitat săptămâna trecută la mine. Dimineață erai tot acolo, mă țineai cu ambele mâini parcă să nu fug.  

Barbatie

Până acum am detestat fumul de țigară. Mă îneca, era amar și puteam cu greu să îl suport. Previzibilă chestie, m-am apucat în timp de fumat. Acum adulmec cămășile îmbibate de parfumul vinovăției. Îmi dă un sentiment de putere, mă simt bărbat.
Tu pleci de la mine în vârful picioarelor dimineața. Eu rămân să mă întind în patul matrimonial cu cearceafuri tăvălite. Am un rânjet satisfăcut pe care nu e nevoie să îl văd în oglindă pentru că îl simt.  
Îmi torn și un pahar de vin, roșu demisec, să fie decorul complet. Nu e al meu, nici țigările nu sunt. Eu nu plătesc pentru așa ceva. Eu doar le primesc, ele doar mi se cuvin.  

Declarație

 Am împărțit prima zăpadă de octombrie, puțin diferit de metoda clasică, e drept. Dar mie îmi place diferit și spontan și nebunesc. Și îmi vine greu să scriu ceva detașat după Cișmigiu și ceai și IOR și metrou și tot.  
 Am fost o surpriză neașteptată într-o miercuri la Unirii și tu ești compus din săruturi ce-mi tăie respirația. Și înșiruire de prea multe clipe frumoase pentru prea puțin timp. Ireal, nu? Poți să mă ciupești, în față la Hilton, să se uite urât la noi șoferii de lux. Și n-o să ne pese, pentru că eu alerg prin ploaie cu capul descoperit și tu încerci să mă acoperi.  
 Apoi turnăm în ceașcă niște scuze, niște mai multe. Și eu și tu, nu ne mai oprim, că ninsoarea. Povestea asta nu are sfârșit, are doar pagini cu spații punctate, ca în cărțile pentru copii mici. O să completez eu aici, scriu mai frumos.  

Scrisoare

 Nu ți-am mai scris o vreme, renunțasem să-mi învârt aceleași idei prin cap. Cu toate astea în buzunarul tău drept se află o scrisoare. Ți-am strecurat-o pe drum pentru că nu aveai geantă. Ți-am spus să nu te întorci, să nu comentezi și să nu o deschizi până acasă. Nu-mi amintesc ce am scris în ea, e veche, dar am vrut să o ai. Știu în schimb ce nu ți-am scris. Nu ți-am scris că te iubesc și nici nu ți-am zis la telefon. M-am gândit că e impersonal. 
Am vrut să-ți zic pe Lipscani, dar am avut un nod în gât și un blanc acolo sus. 
 Detest acele momente în care nu pot să fac ceva pentru că în mintea mea se dă bătălia între good și bad side, fiecare făcând uz de argumente convingătoare. Mi-am propus că data viitoare să depășesc momentul. Un fel de ultimatum, fie ce-o fi, o să fac asta.  
 Nu mai suport să să mă întorc pe tren plângând că nu am curaj sau că nu ești al meu. Și nu-ți închipui că dacă adorm e mai bine. M-am trezit tresărind pentru că te visasem. Cred că acum par puțin obsedată sau ceva. Oamenii nu înțeleg cum timpul erodează suflete.  

Joc de rol

Mi-am asumat un rol ce nu era al meu si m-am descurcat pana acum. Dar cum e sa te gasesti pe o scena, in fata a sute de straini si sa te blochezi ? Stii tu oare cum mi s-au lipit buzele si au refuzat sa se deschida ? Ma uitam impietrita in reflectorul din fata mea, de parca ma asteptam ca replicile sa stea scrise in lumina aia albastruie, usor difuza. 
Am inceput atunci sa spun din amintite niste propozitii. Poate nici nu erau ale mele, poate nici nu erau din piesa asta. Iar colegul de scena mi-a facut jocul. Si noua piesa s-a numit "Curaj". 
Pe amandoi ne-au dat afara de la teatru. Ne-am mutat in mansarde obscure, unde improvizam in fiecare seara altceva pentru cei ce doreau sa ne vada. Erau un fel de discutii libere, intre doua personaje, cu care nu ne identificam catusi de putin. Eram fericiti. Lumea nu arunca cu flori spre noi, nu dorea sa ne iscalim stramb pe un colt de pagina sau sa faca poze cu noi. Asa e, era diferit, dar nu in rau. 
In timp, ne-am apropiat, am ajuns sa avem o relatie. Adesea "spectatorii" asistau la schimburi de replici inspirate de certurile noastre. Aveam haz. Acolo s-a nascut Izabela, dintr-un joc de roluri intre trupuri goale. 

Azi-noapte

Constrânge-mă să nu îmi amintesc coşmarul de azi-noapte. Intră în capul meu, în mintea mea şi şterge toate aceste amintiri dureroase! Uită-te în ochii mei, urmăreşte succesiunea de imagini care mi se derulează pe retină. Sunt frumoase ? Sunt, pentru că tu le urmăreşti cu răceala cuiva din exterior.
Am simţit atâta ură şi durere că au devenit aproape tangibile. Erau ca fulgii de zăpadă care cădeau peste mine şi în final mă acopereau cu totul. Era zgomot, era durere sinceră de suflete nevinovate. Erau plânsete, care la început semănau cu nişte scânceli de răsfăţ, dar apoi s-au transformat în urlete, de teamă şi durere. Empatizam involuntar cu suferinţa lor, dar ei nu cu a mea. 
E vorba de egoism, răceală şi indiferenţa la necazul altuia. Dacă e fericit, tu te bagi să-i iei asta, iar dacă are probleme, te prefaci ocupat. Le ignori şi îl laşi să ducă singur povara. Nu e cinstit, dar parcă e obişnuinţă. Da, ăsta e cuvântul...obişnuinţă. Te-ai obişnuit să distrugi omul, iar dacă un rău mai mare decât tine i se întâmplă, îl laşi să decadă şi mai mult. Îl priveşti cum se scufundă, cum ţipă după ajutor, cum se chinuie să iasă la suprafaţă. 
Indiferenţa voastră alimentează sfârşeala mea. Da, a voastră. Sunteţi doi. Şi deşi nu sunteţi înrudiţi, parcă mă uit la o picătură de apă şi la o băltuţă. Tu cel dintâi eşti el, cel de-al doilea, la o scară mai mică. 

10 etaje

Daca as fi un bloc turn cu 10 etaje, fiecare fereastra ar avea o alta poveste. Ar sta scrisa fericirea mea pe cate-un ochi slab luminat seara. Si lacrimile mele ar siroi de la 10 la parter ca intr-o ploaie calda de iulie. La balcon ar sta atarnate rufele pe care le-am spalat prea des in public, iar la ghena sunt cutii. Cu zecile, pline de poze, scrisori si amintiri dureroase, asezate cronologic.

Fiecare geam e diferit. Unul e spalat, altul e murdar, altul e sters pe jumatate, doar cat sa vad afara cand parchezi masina. As spune despre ele ca sunt eu. In 49 de ipostaze care seamana intre ele prea putin.

Ti-am spus din prima zi ca sunt ciudata. Nu m-ai crezut atunci, dar poate o faci acum. Acum cand e prea tarziu. 

Eu as spune totusi ca niciodata nu e prea tarziu. 

Tu mi-ai raspunde ca niciodata nu e prea mult zahar. 

Stiu ca pentru orice alta persoana normala asta nu are sens. Nu imi pasa, caci pentru mine are. Nu o lua personal si nu interpreta gresit. Nu incerc nimic. Dar unele lucruri nu se sterg niciodata si raman impregnate in piele ca semnele unei rani adanci. 

Iar expresia asta devine reala, atat de reala ca ma imbolnaveste.

Sub pamant

M-am golit de atata suferinta adunata in 18 zile de tortura pe care le-am petrecut parca in Iad. Unde nu e lumina si nici caldura, unde nu se doarme pentru ca in fiecare colt cineva isi plange durerea, unde nu se mananca si unde nu prea se traieste.
Acolo am ajuns eu, dupa ce s-au terminat lacrimile, am epuizat speranta si vointa.
M-am inarmat cu deznadejde si din cand in cand incerc sa scot timid capul din nisip. Daca lumea ar inceta sa ma mai loveasca probabil ca as iesi.

Inapoi

Am fugit de atatea ori incat parca nici nu mai stiu unde mi-e locul. M-am ratacit si abatut de la calea cea dreapta, de langa familie si cel mai dureros...am fugit de tine. Dar m-am intors inapoi. Si stiu ca nu e la fel si regret.

Te iubesc, asa ca acum sper ca tu sa te opresti din fuga asta nebuna, sa privesti inapoi si sa ma chemi langa tine. Imi e teribil de dor de tine, cum nici n-ai crede.

Cliseu

Admit faptul ca poza asta e un cliseu de tot rahatul. Si in acelasi timp e total adevarata. Nu sunt obligata sa ascult minciuni. De asta am renuntat sa mai pun intrebari.
Poate ca esti un mitoman si doar mi-a luat mie mult prea mult sa-mi dau seama. Sau poate ca esti doar un alt nenorocit fara scuza.
Poate ca si ea se prefacea sa fie prietena mea sau poate ca "incestul" e legal acum. Oricum ar fi problema asta nu se va sparge in capul meu. Refuz sa ma las eu calcata in picioare de tot ce turnati voi doi ca niste nesimtiti pe mine.

V-am iubit pe amandoi, nu chiar in egala masura, dar indeajuns. Si voi calici marsavi cersatori de placeri trupesti v-ati batut joc. Bucurati-va unul de altul, va meritati. Eu sunt mai buna de atat. 

Tu cat de des spui te iubesc?

Nu acel "te iubesc" oferit ca raspuns monoton si sec la declaratia sincera a partenerului, ci acel "te iubesc" pe care nu il transmit cuvintele. Acel "te iubesc" special, pe care il repeti aceleiasi persoane in fiecare zi, pe care nu numai ca il simti, dar il si traiesti de fiecare data cand il rostesti.

Sunt persoane si persoane...unii nu spun deloc, altii il spun prea des, altii il spun doar cand il simt. Unii il spun doar persoanei iubite, altii doar sub forma de gluma, altii pur si simplu scriu. Si exista inca pe atat de multe categorii.

Tu cat de des spui "te iubesc"? Si atunci cand o spui, o spui cu adevarat?