Lumea îşi măsoara vârsta în ani, o calculează ca fiind diferenţa între ziua în care se află şi data la care s-au născut. Ei spun că aceea e o cifră exactă. Nu sunt de acord cu ei. Buletinul meu spune că am puţin peste 18, dar eu de 1 iunie mă simt ca la 5, pe 27 al fiecărei luni mă simt de blocată la 69, cu bătaie spre 70. În ultimele luni m-am simţit ca la 45. Aşa am ajuns să cred că în realitate vârsta e doar un număr, în fiecare zi altul. Aseară, la teatru, aveam tot 18. Cea care plângea pe rândul şase, în stânga, eram eu. Era frustrarea din mine care se regăsea în pielea personajelor de pe scenă. Mai mult în umbrele lor şi în replici. Mă şi vedeam la 30, precum Juliette, cerând socoteală străinului din faţă. Nu aş ajunge nicăieri.
Se spune că dacă nu vrei să auzi minciuni nu trebuie să pui întrebări, aşa că le ţin pentru mine. Dacă vei vrea să minţi, nu îţi voi oferi ocazia. Până la urmă, poate mintea mea e destul de bătrână şi înţeleaptă acum.
