Catre tine

Se zice ca daca nu ai nimic frumos de spus e mai bine sa taci. Intre noi a fost mereu zgomot, zgomotul dat de mine, care nu am stiut sa tac si de tine, care nu ai stiut sa vorbesti. 
Ce scriu acum, e doar pentru mine, e foaia de varsamant a dezamagirii mele. E frica, spaima, obsesia si paranoia. Si tu m-ai lasat prada lor. M-ai inchis in cutia Pandorei si ai topit cheia.
Parca ai cauta uneori mulajul ei si te apropii de cutie, dar nu ai curaj sa o atingi. O privesti contemplativ si te temi de ea. Am vazut asta dincolo de masca ta, pe singura gaura din colt. Te sperie idea ca ai putea sa imi dai drumul si ma ma atingi, sa intinzi mana si ma pipai.
Imaginatia ta bolnava nu isi inchipuie insa ca m-am schimbat. In cavoul  in care m-ai inchis, 50 de nuante m-au pervertit, ca in bestseller-ul arhicunoscut. Si te uiti cu coada ochiului la mine, la umbra mea. 
Doar corpul a ramas din mine...si nici ala la fel. 

un alt fel de Valentine`s Day

Nu stiu de ce sarbatoresc americanii ziua asta. Candva, obisnuiam sa cred ca exista o semnificatie a ei. Ceva legat intr-adevar de iubire, profunzimea ei si necesitatea impartasirii sentimentelor cu cel/cea de langa tine. Asta era cu putin timp in urma, dar acum par vieti care ma despart de zilele alea. 
Anul asta e diferit. 2014 e Anul Ciumei pentru mine. Si ziua asta nefasta o sa o petrec printre straini, langa oameni destepti care incearca sa empatizeze cu durerea mea si s-o trateze. Alaturi de persoane dezumanizate de bani, indiferente la nefericire si irational de calme in fata dezastrului. 
Anul asta, de Valentine`s Day, ma duc la psihiatru. Sa ma ia in brate, sa imi stearga lacrimile si sa ma intrebe de ce nu invat nimic din cartile pe care le citesc. Ii voi raspunde ca nu pot, ca eu nu sunt construita asa. Ca pot cu usurinta sa iert pe cineva drag cand imi greseste, dar nu pot sa ma iert pe mine; ca pot sa fiu amabila, dar prefer sa fiu rece; ca nu imi gasesc locul desi nu vizitez multe.
Imi va da o reteta, cu 13 medicamente, care sa ma adoarma si sa ma faca leguma. Sa nu gandesc, sa nu simt, sa ma reglez in virtutea trecerii timpului. Sa ma trezesc intr-un pat strain, la 12 noaptea, la 23 de ani, ca scriu intr-un jurnal vechi de alti 18 ani, cum sunt nefericita. 

Azi-noapte

Constrânge-mă să nu îmi amintesc coşmarul de azi-noapte. Intră în capul meu, în mintea mea şi şterge toate aceste amintiri dureroase! Uită-te în ochii mei, urmăreşte succesiunea de imagini care mi se derulează pe retină. Sunt frumoase ? Sunt, pentru că tu le urmăreşti cu răceala cuiva din exterior.
Am simţit atâta ură şi durere că au devenit aproape tangibile. Erau ca fulgii de zăpadă care cădeau peste mine şi în final mă acopereau cu totul. Era zgomot, era durere sinceră de suflete nevinovate. Erau plânsete, care la început semănau cu nişte scânceli de răsfăţ, dar apoi s-au transformat în urlete, de teamă şi durere. Empatizam involuntar cu suferinţa lor, dar ei nu cu a mea. 
E vorba de egoism, răceală şi indiferenţa la necazul altuia. Dacă e fericit, tu te bagi să-i iei asta, iar dacă are probleme, te prefaci ocupat. Le ignori şi îl laşi să ducă singur povara. Nu e cinstit, dar parcă e obişnuinţă. Da, ăsta e cuvântul...obişnuinţă. Te-ai obişnuit să distrugi omul, iar dacă un rău mai mare decât tine i se întâmplă, îl laşi să decadă şi mai mult. Îl priveşti cum se scufundă, cum ţipă după ajutor, cum se chinuie să iasă la suprafaţă. 
Indiferenţa voastră alimentează sfârşeala mea. Da, a voastră. Sunteţi doi. Şi deşi nu sunteţi înrudiţi, parcă mă uit la o picătură de apă şi la o băltuţă. Tu cel dintâi eşti el, cel de-al doilea, la o scară mai mică. 

Nonsperanta

Ce iti ramane dupa speranta? Cand ai pierdut tot ce ti se parea ca-ti apartine si nu mai deti nimic, nu mai ai nici speranta. Atunci ce mai ai? Ramai gol in fata lumii. Si oricine se va uita la tine va vedea albeata ochilor fata lumina din spatele lor. 
Ochii mei verzi sunt acum doar o nuanta spalacita dintr-o culoare imperceptibila. Si doare si ustura. 

Vreau sa-i scot...

Detest sarbatorile

Cliseu

Admit faptul ca poza asta e un cliseu de tot rahatul. Si in acelasi timp e total adevarata. Nu sunt obligata sa ascult minciuni. De asta am renuntat sa mai pun intrebari.
Poate ca esti un mitoman si doar mi-a luat mie mult prea mult sa-mi dau seama. Sau poate ca esti doar un alt nenorocit fara scuza.
Poate ca si ea se prefacea sa fie prietena mea sau poate ca "incestul" e legal acum. Oricum ar fi problema asta nu se va sparge in capul meu. Refuz sa ma las eu calcata in picioare de tot ce turnati voi doi ca niste nesimtiti pe mine.

V-am iubit pe amandoi, nu chiar in egala masura, dar indeajuns. Si voi calici marsavi cersatori de placeri trupesti v-ati batut joc. Bucurati-va unul de altul, va meritati. Eu sunt mai buna de atat. 

Castel- spital al demenței mele

         Între două sedative administrate înainte de culcare îmi imaginez cum în salonul de lângă stau Cantacuziniștii. Ah, ce oameni! Nu știu cum au ajuns ei aici; la urma urmei, să devii pacient în propriul tău castel transformat în spital. Pe ea au lăsat-o să-și poarte cu mândrie și trufie rochiile cu crinolină. Lui îi mai dau din când în când drumul în curtea din spate, ca să-și amintească de vremurile bune.
         Mi-e milă de ei uneori, atunci când nu le aud țipetele imperative de eliberare. eu știu că sunt inutile, ei încă nu au înțeles asta. Eu sunt cuminte; deși nu îmi amintesc cum am ajuns aici știu foarte sigur că vreau să ies. Așa că iau docilă toate pastilele lungi, ovale, gelatinoase și înecăcioase pe care mi le aduc într-un căpăcel mic de plastic. Nu mă revolt, nu le arunc medicamentele, nu îi dau cu tava în cap ăluia care vine cu un rânjet animalic să mă trateze. Nu țip, nu plâng, răspund concis și clar la întrebările doctorului care mă vizitează de două ori pe săptămână; mațea și vinerea. O dată la câteva luni 13-le pică marțea.
         De  când sunt aici (123 de zile) mi-au dat voie să ies în curte de 4 ori. Ultima dată nu am mai fost cuminte. Am vizitat și părțile închise ale castelului, cele la care nimeni nu are acces. M-am simțit ca în vacanță, ca o turistă băgăcioasă care vrea să profite din plin de cei 25 de lei pe care i-a dat pe bilet. Unul din gardieni m-a prins în fostul birou oficial. Cred că ar fi vrut să țipe la mine dar l-a dezarmat calmitatea mea. Am mers de bunăvoie în salonul meu micuț, care deși era complet alb aducea a închisoare. Mirosul bolii era impregnat în varul de pe pereți, îl inhalam cu fiecare inspirație.
                                                                                 
M-am ales cu o vizită surpriză din partea doctorului meu. Am avut un dialog cel puțin interesant.
- De ce nu ești ascultătoare ?
- Păi...sunt.
- Nu, nu ești! Ai fugit din curte în timpul programului de recreere.
- Nu am fugit, am mers pur și simplu. A fost mai mult...o plimbare. Extrem de agreabilă și recreativă.
-Îți bați joc de mine? Chiar crezi că poți face asta? Uiți cumva unde te afli și cine sunt eu?
- Chiar deloc. Știu foarte bine unde sunt eu și cine sunteți dvs. Nu văd însă de ce atâta scandal. Am rămas în incinta complexului, a celor 3  laturi, așa cum cel mai probabil prevede regulamentul ( dacă într-o viața anterioară aș fi fost un avocat, cu siguranță nu eram foarte convingătoare; nu ripostam deloc, parcă nici nu eram eu).
        Am continuat cu un schimb de replici, eu politicoase, el din ce în ce mai acide. Sfârșitul, inevitabil, a fost o pedeapsă. ”Carceră” o săptămână, fără alte ieșiri- în mod evident. Doar pastile.

        Povestea mea, nu e importantă. dar castelul, bietul de el...suferă pentru fiecare din noi, cei închiși. Noi, nebunii, care țipăm până cedează corzile vocale, care ne rupem unghiile înfigânduni-le în pereți, scorojind dungi ca să marcăm zilele trecute, care plângem de înecăm cimentul. El care a ajuns infect în comparație cu ce era, el care era un castel parcă desprins din povești, așezat la poalele munților. De la geamurile din față vezi crucea de pe Caraiman. Noaptea, când toată lumea doarme, cred că se roagă. Pentru noi...și dacă mai rămâne loc și pentru el.
         Îmi doresc să am destui bani încât să-l cumpăr și să-l renovez așa cum și-ar dori el. Atunci parchetul nu ar mai  scârțâi a singurătate ci de iubire.