Reloaded

După îndelungi amânări m-am lăsat convină să văd un doctor, să-mi tratez traumele. L-am avertizat de la început că sunt multe și s-ar putea să nu fie chiar calificat pentru job, el mi-a răspuns zeflemitor că a avut cazuri mai grele. Ce nu-mi plac mie oamenii ăștia care au senzația că dacă au văzut un om i-au văzut pe toți.
După ce i-am spus o parte din simptome m-a oprit, mi-a dat o serie de analize și mi-a cerut să revin cu rezultatele. Verdictul lui a venit pe cât se poate de natural:
- Domnișoară, trebuie să vă deschidem!

Mi-au făcut o anestezie în grabă și s-au apucat să taie, drepr urmare sunt trează. Simt cum umblă cineva în mine. Nu e doctorul, mai mult un copil mic, curios, care se grăbește să scoată ce e acolo ca să vadă mai bine. E mânat de o curiozitate morbidă și pare delăsător. Nu are niciun interes să pună totul la locul lui, îndeasă organele înapoi așa cum tu împingi cu piciorul bagajul ticsit ca să îl închizi.
Ce dracu îmi fac ? Apoi mi-au răsunat în minte cuvintele:

- Vreau să simt organele, pe fiecare în parte, să le țin în mână, să le strâng, să trag de ele, să le desfac, să le golesc de sânge. Vreau să văd cum se simte un om la interior.

E ciudat cum sub anestezie poți să simți în continuare. Durerea nu dispare, e cumva amplificată de ideea de neputință. Am țipat atât de tare încât contracția plămânilor mei l-a speriat și s-a dat un pas înapoi. Și-a ridicat sprâncenele de uimire, apoi s-a întâmplat. Cu capul încă fixat de masă am ridicat mâna și i-am prins încheietura în timp ce scobea în mine. A încremenit. Aproape că puteam să gust spaima din privirea lui, era mai delicioasă decât orice desert. Încet încet a dat drumul vaselor de sânge, s-a îndepărtat, și-a scos mănușile și a ieșit din sală. Nu l-am mai văzut vreodată.

Before

 Am scris tuturor persoanelor importante din viața mea. Am scris pentru ei, despre ei, din convingerea că oamenii vin și pleacă, dar cuvintele rămân. Cuvintele sunt nemuritoare. Așa că astăzi scriu despre tine. E partea de poveste care izvorăște din imaginație și se împletește extrem de puțin cu realitatea. Așa cum tu mergi pe stradă și lași o dâră ușoară de parfum în urma ta. Ceva mic, aproape insesizabil. Partea mea de before & after a poveștii. Pentru că aici oamenii se materializează în litere și timpul nu are relevanță. Ori de câte ori te vei întoarce, asta va rămâne aici.  
  

 Ți-am zis într-o doară că vreau să te văd cum gătești. Nu la muncă, în stres, înjurături și oameni de care te împiedici când te întinzi după wok ( în care papi, nu se fac nici gogoșile și nici mămăliga). Acasă în bucătărie, unde lași geamul între deschis că "intră mirosul în casă", și-mi arunci pe furiș câte o privire care ar trebui să mă sperie, când îmi spui nonșalant "taie tu mărarul ăla, dar ai grijă cu cuțitul".  
 Îmi amintesc că ți-am spus atunci și că îți voi explica ce mi-a venit cu asta. Ei bine, am vrut să te văd fericit. Nu conta ce aveai să gătești, nu conta dacă mâncam sau nu. Pe tine gătitul te face fericit așa cum oamenii poate nu o fac. Am vrut să văd asta. Să văd satisfacția pură, să am amintirea asta cu tine. Ți-am zis că sunt ciudată, da?!  

 Acum, îmi închipui în 20 de mii de moduri tot scenariul. În cazurile mai puțin fericite sare ulei încins pe mine și-i trag un "futu-i" rapid, în alea norocoase mă mâzgălești cu vreun sos pe față. Oricum ar fi, îmi dai posibilitatea asta, faci hatârul unui copil. Și-ți mulțumesc pentru asta, așa cum știu eu.  

Carne

S-a contopit cu mine și din noi făcurăm unu. Timpul a devenit relativ, uitasem să respir și voiam mai mult, din ce în mai mult. Mă simțeam ca un narcoman care cerșește, dar nu simțeam că mi-ar lipsi demnitatea. Era plăcere, pasiune, scânteie. Îmi intra în carne, cu fiecare mușcătură, strânsoare și atingere.  
 Prima, a doua și a treia oară. Apoi am obosit. Nu știam că îmi doream atât de mult și că puteam rezista atâtea runde. Parcă devenise un meci. O competiție de a oferi mai mult unul față de celălalt.  
 Lipită de spatele lui gol am început să-i mângâi umerii. Era relaxat. Sau cel puțin așa credeam până a tresărit în somn. M-a speriat îngrozitor, parcă era un copil ce are un coșmar. L-am strâns în brațe, cât de tare mai puteam după atâtea ore. Până dimineață nu i-am dat drumul.  
 M-au trezit săruturile lui. Erau calde și avea buzele uscate. Am luat-o de la capăt. Niciunul nu voia să se termine. M-a învățat ce înseamnă pasiunea, redefinind toate sensurile pe care acest cuvânt le-a avut vreodată pentru mine. Acum retrăiesc în fiecare seară acele momente şi tânjesc după mai mult. Sunt nesătulă de el. 

Contracronometru

Dorm 3 ore când e lună plină, 5 dacă e semilună. Mănânc maxim 2 ore pe zi, asta dacă le aduni. Învăț, circa 3 ore în zilele bune, deloc în rest. Visez. 24/24, 7/7. În vis îmi ești nemuritor. 
Mă simt angajată, nu cu normă întreagă ci pe viață. E un angajament semnat cu sânge. Necurată treabă. Să nu ai încredere în ăștia care se vând diavolului. E ceva în neregulă cu ei, da, adică pe lângă contractul ăla dubios. Aranjamentele de genul ăsta sunt mereu compuse din clauze scrise cu litere mici în josul paginii. 
Când te gândești că tot efortul ăsta e doar ca să te visez. Curată nebunie.

Zi de mai

 De ziua ta mi-ai făcut un cadou. Ce avem noi e neconvențional, așa că asta ni se potrivește .Eram în bucătărie și nu am auzit când ai deschis ușa. Ai intrat în vârful picioarelor și mi-ai acoperit ochii cu mâinile. M-ai pus să ghicesc "cine e", de parcă dacă îți îngroșai vocea nu o recunoșteam. Oricum mirosul tău invadase bucătăria. E ceva mai mult decât simplul iz de parfum bărbătesc, pe tine miroase altfel.  
 Mi-am lăsat ușor capul pe spate spre tine. Cu ochii încă acoperiți m-ai sărutat apăsat. Am ridicat ușor mâinile să mă sprijin în umerii tăi și am desfăcut primele două capse de sus de la cămașa ta în carouri. Nici nu trăsesem tare măcar. Nu te așteptai la asta. M-ai răsucit rapid cu față spre tine apoi mi-ai cuprins capul cu ambele mâini. Te uitai fix în ochii mei de parcă în ei erau toate răspunsurile tale. Și i-am închis, într-un gest infantil, strângându-i tare.  
 M-ai luat pe sus ca și cum greutatea nu conta și m-ai dus în pat. M-ai lăsat să mă încolăcesc la pieptul tău .  
 - Nu vrei să te-nvelesc? mi-ai zis într-o doară. 
 - Mi-e cald cu tine, ți-am răspuns.  
 Nu am mai vorbit atunci.  
 Nu-mi amintesc când am adormit, te jucai cu o mână în părul meu și cu cealaltă desenai pe bucata de piele care se vedea sub mâneca ridicată a tricoului tău larg. L-ai uitat săptămâna trecută la mine. Dimineață erai tot acolo, mă țineai cu ambele mâini parcă să nu fug.  

Barbatie

Până acum am detestat fumul de țigară. Mă îneca, era amar și puteam cu greu să îl suport. Previzibilă chestie, m-am apucat în timp de fumat. Acum adulmec cămășile îmbibate de parfumul vinovăției. Îmi dă un sentiment de putere, mă simt bărbat.
Tu pleci de la mine în vârful picioarelor dimineața. Eu rămân să mă întind în patul matrimonial cu cearceafuri tăvălite. Am un rânjet satisfăcut pe care nu e nevoie să îl văd în oglindă pentru că îl simt.  
Îmi torn și un pahar de vin, roșu demisec, să fie decorul complet. Nu e al meu, nici țigările nu sunt. Eu nu plătesc pentru așa ceva. Eu doar le primesc, ele doar mi se cuvin.  

Epava

 S-a rupt în două epava iubirii noastre și acum în timp ce vorbim se scufundă încet în adâncurile mării. Și nu mă deranja dacă îngropa cu ea toate amintirile de care m-am chinuit un an să scap prin spitale. Dar parcă o am în fața ochilor și văd cum ia cu ea sufletul meu, puținul ce a mai rămas din el. Mă sperie și fug de ea. Alerg fără direcție departe de angajamente. Mă opresc din când în când să respir, o dată la câteva luni, cât să supraviețuiesc.  
 În goana mea mă izbesc de cadavre, care fug ca și mine spre necunoscut. Pe oamenii ăia puteam să-i iubesc, puteam să-i întregesc. Puteam să orice dacă nu mă loveai. Dacă nu aveam de fiecare dată o vânătaie pe corp ca să îmi amintească de trecut, care să mă facă să suflu-n iaurt.  
 Acum îmi recompun mintea, din piese de puzzle pe care le ciopârțesc astfel încât să încapă.   

Declarație

 Am împărțit prima zăpadă de octombrie, puțin diferit de metoda clasică, e drept. Dar mie îmi place diferit și spontan și nebunesc. Și îmi vine greu să scriu ceva detașat după Cișmigiu și ceai și IOR și metrou și tot.  
 Am fost o surpriză neașteptată într-o miercuri la Unirii și tu ești compus din săruturi ce-mi tăie respirația. Și înșiruire de prea multe clipe frumoase pentru prea puțin timp. Ireal, nu? Poți să mă ciupești, în față la Hilton, să se uite urât la noi șoferii de lux. Și n-o să ne pese, pentru că eu alerg prin ploaie cu capul descoperit și tu încerci să mă acoperi.  
 Apoi turnăm în ceașcă niște scuze, niște mai multe. Și eu și tu, nu ne mai oprim, că ninsoarea. Povestea asta nu are sfârșit, are doar pagini cu spații punctate, ca în cărțile pentru copii mici. O să completez eu aici, scriu mai frumos.  

Scrisoare

 Nu ți-am mai scris o vreme, renunțasem să-mi învârt aceleași idei prin cap. Cu toate astea în buzunarul tău drept se află o scrisoare. Ți-am strecurat-o pe drum pentru că nu aveai geantă. Ți-am spus să nu te întorci, să nu comentezi și să nu o deschizi până acasă. Nu-mi amintesc ce am scris în ea, e veche, dar am vrut să o ai. Știu în schimb ce nu ți-am scris. Nu ți-am scris că te iubesc și nici nu ți-am zis la telefon. M-am gândit că e impersonal. 
Am vrut să-ți zic pe Lipscani, dar am avut un nod în gât și un blanc acolo sus. 
 Detest acele momente în care nu pot să fac ceva pentru că în mintea mea se dă bătălia între good și bad side, fiecare făcând uz de argumente convingătoare. Mi-am propus că data viitoare să depășesc momentul. Un fel de ultimatum, fie ce-o fi, o să fac asta.  
 Nu mai suport să să mă întorc pe tren plângând că nu am curaj sau că nu ești al meu. Și nu-ți închipui că dacă adorm e mai bine. M-am trezit tresărind pentru că te visasem. Cred că acum par puțin obsedată sau ceva. Oamenii nu înțeleg cum timpul erodează suflete.  

Oameni dragi

Rar ți-e dat să cunoști suflete cu adevărat frumoase, așa cum am făcut-o eu ieri. Da, suflete frumoase, pentru ca toți ipocriții să-mi sară în cap "că și aspectul fizic contează”. De aia merg așa bine relațiile interumane actuale, pentru că sunt bazate pe partea superficială, în loc să fie vorba de compatibilitatea tipurilor de gândire (dar asta e altă discuție). Ce m-a surprins cu adevărat e îmbinarea (poate prea exactă) de maturitate și copilărie. 
 E genul ăla de persoană care se duce în pustiu, pe ditai câmpul la 8 seara și așteaptă câteva ore în beznă ca să vadă stelele. E că sună bine? Nu știu dacă multe persoane ar avea răbdarea. Toți vrem poze spectaculoase cu apusuri/răsărituri prin cine știe ce locație pitorească pe care să le etalăm mai apoi pe facebook (la asta se rezumă țelurile și aspirațiile unora- genul aceasta de persoane nu o să citească veci și pururi blogul meu), dar nu suntem dispuși să facem eforturi să le obținem.  
 Hai să vă spun o poveste. A fost odată ca niciodată o persoană (nu-i definim genul, să nu pară că facem discriminări) care și-a luat rucsacul în spate și a plecat să viziteze partea rurală a municipiului. Avea mâncare și un aparat foto de câteva zeci de milioane pentru că la ea (ea- persoana) fotografia devenise un microb. Ei bine, cred că ceea ce încerc să spun e că omul și-a urmărit pasiunea. Și se implică fără să fugă de răspundere. Să ridice mâna cel/cea care se poate lăuda cu asta. Hai băieții mai cu viață, că sunteți cam puțini. Inițiativă, răspundere, nou, ingenios, de ce să fie astea cuvinte străine de generația noastră? Reticiența trecută încă se resimte pe multiple paliere, e așa greu să "€œmai tai dracu' din ea” ? 

Pentru că ideea postului era totuși într-o notă pozitivă, închei spunând că doresc tuturor să cunoască oameni deosebiți, oameni care să îi facă fericiți, oameni care să le zâmbească pur și simplu pe stradă fără motiv. Unii sunt o companie plăcută fără să se străduiască, găsiți persoanele alea și dați-le o îmbrățișare. Common, alți străini apar pe internet cum săruta necunoscuți și devin virali, o îmbrățișare pare nimic în comparație cu asta. 


P.S. După cum se vede, pozele nu-mi aparțin, mi-am permis doar să le "împrumut" , pentru mai multe puteți intra aici: Stefan Duca Photography. 

Somn

E pauza; genul ala de publicitate care dureaza atat de mult incat ai timp sa-ti iei "un suc, de la benzinarie, din Mamaia" (nu stiu cine a inventat chestia asta, dar a avut dreptate). In fine, filmul e aproape de jumatate din cate-mi dau eu seama ( nu ca l-as mai fi vazut de cel putin 5 ori) si tu ai adormit.
Nu esti genul care sa ma impinga jos din pat, care sa stea cu tot corpul rasfirat pe 2m, sa imi fure pilota sau sa sforaie. Tu dormi ca un copil. Ai fata senina si mainile tale sunt potrivit de grele peste mine intr-o imbratisare ciudata.
O sa pleci dimineata prea devreme pentru fericirea mea, dar somnul sau nesomnul langa tine sunt de preferat. Nu pot sa explic de ce, e dincolo de motive. Poate asa m-am obisnuit. Nu si cu plecarile. Daca te mai duc la gara de cateva ori o sa simt cum rup bucati din mine, la propriu. E ceva in starea aia de sfarseala, o singuratate dusa spre extrem. Pentru ca revederea e atunci in punctul ei cel mai departat.
Dar mai e. Pana dimineata mai e. Pana atunci dormi. O sa fiu tot aici cand te vei trezi.

Love is blindness

Esti prima si cel mai probabil si singura persoana careia i-am spus vreodata sa se imbrace. O sa sune a ipocrizie asta, stiu, dar imi doream sa fiu atenta la ceea ce imi spui si nu la imaginea trupului tau gol.  Nu ca mi-ar fi displacut, Doamne fereste! Ca sa parafrazez un scriitor: " nu te-as fi alungat din pat", dar nu voiam asta- din nou o sa sune a ipocrizie.
Nu o sa se gandeasca nimeni ca o conversatie poate fi mai dorita, ca uneori cuvintele fac mai mult decat gesturile. E deja un cliseu povestea cu" fuck her mind, the body will follow". Si nu e universal valabila. Dar acum vorbim de cazuri particulare.
Cam asa cum sunt si buzele tale usor arcuite in sus cand zambesti fals. Cred ca nici tu nu ai observat asta pana acum. Si parca vad ca te vei stramba intr-o oglinda ca sa decizi daca am sau nu dreptate. Altfel sta treaba cand zambesti natural. Pupilele tale devin limpezi si parca as putea sa-mi vad reflectia in ele.
Sunt tulburator de frumoase. Au ceva nepamantean in ele. Nu sunt precum ciocolata, nici ca mierea, sunt aproape ca zaharul caramelizat.

Fericire

Mi-au spus vecinii ca m-ai cautat in jurul blocului cateva seri la rand.

 Pentru ca stiu ca nu ti-ai calca pe orgoliu sa ma suni personal ca sa dai de mine, iti usurez munca. 

In fiecare seara de la 8 la 9 30 ma gasesti in spate la Kaufland.

 Alerg cu castile in urechi cate 2-3 km. 

E intuneric si cel mai probabil nu te voi vedea. 

Te poti uita de la o distanta sigura. 

O sa vezi ca am tot doua maini, doua picioare.

O sa vezi poate in lumina difuza a felinarului un zambet.

 Aia e fericirea mea. 

O sa te intrebi de ce sunt fericita.

De obicei, de obicei sunt fericita.

Putin

Eram intr-o fuga nebuna prin Kaufland, sa termin de cumparat tot de pe lista inainte de ora inchiderii. Ultimul produs a fost un gel de dus. Am ajuns acasa in viteza si am despachetat cele doua sacose. Am bagat perisabilele in frigider, conservele in camara si cosmeticele le-am pus la baie. Am inchis usa, am dat drumul la apa in cada si la dvd. Aveam un cd cu Leonard Cohen, in concert live. 
M-am cufundat cu totul in apa care statea sa dea pe afara. Era fierbinte si-mi ardea fiecare zgarietura de pe corp. Am desfacut tubul abia cumparat si am turnat o cantitate mult prea mare in palma. L-am intins cu miscari circulare pe brate. Apoi m-a lovit. Mirosul ala...era acelasi. 
Mirosea a tine. Am crezut ca visez sau poate chiar am halucinatii. Era imposibil ca din toate sticlele de pe raft eu sa o aleg exact pe asta. Era imposibil la nivel teoretic, pentru ca in viata reala eu intinsesem pe piele o substanta rozalie, usor cremoasa care mirosea a parasire. 
E intr-adevar ciudat cum se aseaza unele lucruri. Am continuat baia, dar abia dupa ce apa s-a racit. 
Am pus gelul de dus in recipientul de sapun lichid, doar ca sa se termine mai repede. Folosesc in fiecare zi cate putin. 

Joc de rol

Mi-am asumat un rol ce nu era al meu si m-am descurcat pana acum. Dar cum e sa te gasesti pe o scena, in fata a sute de straini si sa te blochezi ? Stii tu oare cum mi s-au lipit buzele si au refuzat sa se deschida ? Ma uitam impietrita in reflectorul din fata mea, de parca ma asteptam ca replicile sa stea scrise in lumina aia albastruie, usor difuza. 
Am inceput atunci sa spun din amintite niste propozitii. Poate nici nu erau ale mele, poate nici nu erau din piesa asta. Iar colegul de scena mi-a facut jocul. Si noua piesa s-a numit "Curaj". 
Pe amandoi ne-au dat afara de la teatru. Ne-am mutat in mansarde obscure, unde improvizam in fiecare seara altceva pentru cei ce doreau sa ne vada. Erau un fel de discutii libere, intre doua personaje, cu care nu ne identificam catusi de putin. Eram fericiti. Lumea nu arunca cu flori spre noi, nu dorea sa ne iscalim stramb pe un colt de pagina sau sa faca poze cu noi. Asa e, era diferit, dar nu in rau. 
In timp, ne-am apropiat, am ajuns sa avem o relatie. Adesea "spectatorii" asistau la schimburi de replici inspirate de certurile noastre. Aveam haz. Acolo s-a nascut Izabela, dintr-un joc de roluri intre trupuri goale. 

Somn

Vreau să mă îmbăt cu mirosul cearceafurilor de piersică amestecată cu mosc, dimineaţa, când prin fantele de lumină dintre draperii se vede plutind praful. Să mustăcesc şi să mă întorc cu spatele la tine ca să fur încă o oră de somn. 

Patul ăsta e moale şi parcă mă pierd în el. Uit cum mă cheamă, uit de alarme şi de orice mai am de făcut. Suntem eu şi el, o iubire sinceră ce se reinventează în fiecare seară. Să mă ierţi că uneori mi-e lene şi doar mă trântesc pe tine. De multe ori nici nu îmi iau pijamale şi rămân în hainele de stradă. Ştiu că tu ma primeşti oricum.

Dacă afară e soare sau plouă, dacă e sărbătoare sau joi, dacă râd sau plâng, nu te superi, nu protestezi, nu nimic. Mă accepţi. Drept e că scârţâi uneori a nemulţumire, dar îţi trece repede.

Abstract

Ma faci sa urasc, sa detest, sa tip, sa vreau sa ma arunc intr-o prapastie. Apoi ma ridici, ma stergi de praf si ma saruti. It makes sense?
Si se intreaba lumea de ce innebunesc. Pai uite, d-asta. De prea multe, dure si abstracte treceri din astea de la - la + si de la ura la iubire. 
Busolei i-a sarit acul si acum arata orice, numai Nordul nu.
Iar tu, nu, pardon, voi, sunteti cu capul. Doi imaturi care va dati destepti. Taiati frunze la caini. De ce nu va omorati singuri? Aruncati-va de pe un pod sau ceva...

Rux? Nu ti-ai luat pastilele, asa-i?
Ma duc acum...

Scufunda-ma

Iubitule, scufunda-ma intr-o mare calda, la cel putin 2 metri, sa mai vad doar o data soarele. Sa simt apa cum imi inunda plamanii care refuza sa lupte. Sa simt gustul sarat in gura, sa vreau sa-l scuip si sa nu pot. Si sa plang.
Sa plang asa cum nu am facut-o in toate datile adunate: nici cand a murit, nici cand m-ai parasit, nici cand m-ai ranit si m-ai lasat din nou, nici cand am urat greselile mele.
Sa se omogenizeze marea cu mine, sa fim una. 
Sa scufund si eu corabii si fluturi in cafea, sa am puterea de decizie, de viata si de moarte asupra tuturor. 
Ar fi minunat, nu-i asa? 

Iubito, iar ai adormit in cada. Hai sa te spal! 

10 etaje

Daca as fi un bloc turn cu 10 etaje, fiecare fereastra ar avea o alta poveste. Ar sta scrisa fericirea mea pe cate-un ochi slab luminat seara. Si lacrimile mele ar siroi de la 10 la parter ca intr-o ploaie calda de iulie. La balcon ar sta atarnate rufele pe care le-am spalat prea des in public, iar la ghena sunt cutii. Cu zecile, pline de poze, scrisori si amintiri dureroase, asezate cronologic.

Fiecare geam e diferit. Unul e spalat, altul e murdar, altul e sters pe jumatate, doar cat sa vad afara cand parchezi masina. As spune despre ele ca sunt eu. In 49 de ipostaze care seamana intre ele prea putin.

Ti-am spus din prima zi ca sunt ciudata. Nu m-ai crezut atunci, dar poate o faci acum. Acum cand e prea tarziu. 

Eu as spune totusi ca niciodata nu e prea tarziu. 

Tu mi-ai raspunde ca niciodata nu e prea mult zahar. 

Stiu ca pentru orice alta persoana normala asta nu are sens. Nu imi pasa, caci pentru mine are. Nu o lua personal si nu interpreta gresit. Nu incerc nimic. Dar unele lucruri nu se sterg niciodata si raman impregnate in piele ca semnele unei rani adanci. 

Iar expresia asta devine reala, atat de reala ca ma imbolnaveste.

Povesti

Povesti absurde,
cu tine, cu mine, cu noi.
Povesti bizare
cu si despre oameni goi,
ce se incolacesc imposibil
in asternuturi, in cazi,
pe mese si in pod, 
dar niciodata in noroi.
Povesti curate,
uneori uitate,
de miros de mare spalate.
Intr-o cabina fara usi,
incap doi
si fericirea.