Ciupește-mă

Nu cred să existe om care să nu fi auzit cel puțin o dată clișeul cu ”visele devin realitate”. E o replică atât de cheesy încât fiecăruia dintre noi i-a trecut prin gând să-l împuște pe ăla care o tot spune ( pe mine una m-a oprit gândul că o să fac vreo 15 ani de închisoare). 

Acuma vin să vă spun că miracolele există; femeile trecute de o anumită vârstă pe care le credeai intrate deja la menopauzăă fac copii, guvernele mai pică, în noiembrie mai e și cald și la Londra uneori e soare! 

Mie mi s-a îndeplinit visul. Am ajuns acolo unde nici nu îmi imaginam vreodată că aș putea sta. Pe lângă multă recunoștință asta mă face să cred și că există speranță...pentru ceilalți. Pentru dorințele lor, alea ascunse în străfundul sufletelor mici și negre (ca al meu) pe care uneori până și tu negi că le ai.

Când ai parte de asemenea momente ar trebui să urmezi niște pași, ca în dietele alea stupide pe care le găsești pe net.

PASUL 1: Bucură-te! 

Dă-ți timp să te uiți ca ultimul gură-cască. Străinii oricum nu dau doi bani pe turiști. Dacă visul tău se îndeplinește rezervă-ți câteva momente să te bucuri de el sau pur și simplu să rămâi uimit pentru că nu îți vine să crezi că e real. 

PASUL 2: Poți ai un mini atac de panică!

Atenție, am zis mini! E de înțeles să te panichezi, să uiți cum te cheamă sau ce naiba faci acolo. Mi s-a întâmplat și mie. Era mai mai să-mi strice reputația de ”cruel heartless bitch”. Dar mi-a trecut, asta e vestea bună, că trece.

PASUL 3: Fă poze! Multe. 

Cu riscul că o să ajungi ca meme-ul de pe 9gag cu turiștii japonezi care sunt ca păsările flamingo în cârd cu camerele foto pornite non stop, fă asta. Poate acum ți se pare prostesc, dar îmbătrânești și începi să uți. Să fim serioși, nu-ți amintești nici ce ai mâncat acum 3 zile. O să vezi că a avea poze care să-ți aducă aminte de experiențele trăite e o idee foarte bună. Asigură-te doar că îți faci poze și cu oamenii și nu prinzi doar fiecare stradă, capac de canal și clădire mai ciudată. 

PASUL 4 (care trebuia să fie undeva mai sus): Mulțumește! 

La drept vorbind, nimic nu vine din cer gratis. Și dacă ai câștigat ceva, mulțumește pentru acel lucru. Să arați recunoștință ar trebui să fie un reflex.
Iar dacă cineva îți oferă, revanșează-te, arată că meriți, că te bucuri, că apreciezi. 

Nu cred că încălzește pe nimeni asta, dar eu am parcurs toți pașii ăștia. Am fost aeriană cam o zi jumate până am conștientizat că totul e pe bune. Și m-am bucurat cum am putut mai bine de visul meu.

A fost cea mai frumoasă zi de naștere; mulțumesc mama, mulțumesc dragule. 

Mai fericită

 Nu-mi amintesc ultima oară când am vorbit, acum 3 luni, poate 5. Nu pot nici să spun că îmi lipsește, nu era o constantă în viață mea. Dar parcă de data asta ceva a fost diferit.

 - Tot la fel de drăguță ai rămas, mi-ai zis într-o doară.
 - Mai drăguță, ți-am răspuns.
 Modestia nu a fost niciodată una din calitățile mele, se-nțelege.
 - Mai nedormită, mai fericită, am continuat.
 - Când spui "mai fericită" deja ești cu mult mai frumoasă.
 Aproape nu mai aveam ce să răspund la asta.

Discuția a continuat apoi până când mi-ai zis:

 - Promit să nu uit de tine când voi crește mare.
 - O să uiți, pentru că ești tu. Apoi o să vezi întâmplător, la un moment dat o poză, și îți vei aminti. Și te vei întreba ce-ar fi fost dacă ? Nu vei ști niciodată. Tu nu vei ști, iar eu nu mă voi întreba.
  

Copiliță

 Ești un bleg! 

 Și pentru că am început fix cu asta cred că o să mă înjuri puțin printre dinți, ușor încruntat cu fruntea încrețită. Moment în care vocea ți se schimbă, e mai fermă și din caldă devine ușor aspră. Mă simt uneori de parcă ar trebui să stau cu teamă, că dacă nu spun ce trebuie o să fiu muștruluită. E ceva neobișnuit în toată treaba asta, însă doar dintr-o direcție.

 Scriu, pentru a nu știu câta oară pentru că asta cred că fac cel mai bine. Îți scriu, pentru că e modul meu de a păstra oamenii și amintirile despre ei vii. Te scriu, ca să exiști și aici, într-un mod posesiv, să păstrez ceva din tine doar pentru mine. Împărtășesc cu alții ca să mă invidieze, să fie curioși, să-i intrig, cum ai făcut tu cu mine.

 Am povestit cândva despre oameni dragi cu suflete frumoase. Și atunci, ca și acum, vin cu o "urare":  doresc tuturor să cunoască oameni deosebiți, oameni care să îi facă fericiți, să îi facă să zâmbească, să îi facă spontani și poate cel mai important dintre toate...să îi facă să se simtă speciali.

 Imaginea asta cred că ți se potrivește, drept să zic, de la tine am și furat-o.

 Cât despre încheiere...can`t find a proper way to do it, and for that you shall excuse me.

Before

 Am scris tuturor persoanelor importante din viața mea. Am scris pentru ei, despre ei, din convingerea că oamenii vin și pleacă, dar cuvintele rămân. Cuvintele sunt nemuritoare. Așa că astăzi scriu despre tine. E partea de poveste care izvorăște din imaginație și se împletește extrem de puțin cu realitatea. Așa cum tu mergi pe stradă și lași o dâră ușoară de parfum în urma ta. Ceva mic, aproape insesizabil. Partea mea de before & after a poveștii. Pentru că aici oamenii se materializează în litere și timpul nu are relevanță. Ori de câte ori te vei întoarce, asta va rămâne aici.  
  

 Ți-am zis într-o doară că vreau să te văd cum gătești. Nu la muncă, în stres, înjurături și oameni de care te împiedici când te întinzi după wok ( în care papi, nu se fac nici gogoșile și nici mămăliga). Acasă în bucătărie, unde lași geamul între deschis că "intră mirosul în casă", și-mi arunci pe furiș câte o privire care ar trebui să mă sperie, când îmi spui nonșalant "taie tu mărarul ăla, dar ai grijă cu cuțitul".  
 Îmi amintesc că ți-am spus atunci și că îți voi explica ce mi-a venit cu asta. Ei bine, am vrut să te văd fericit. Nu conta ce aveai să gătești, nu conta dacă mâncam sau nu. Pe tine gătitul te face fericit așa cum oamenii poate nu o fac. Am vrut să văd asta. Să văd satisfacția pură, să am amintirea asta cu tine. Ți-am zis că sunt ciudată, da?!  

 Acum, îmi închipui în 20 de mii de moduri tot scenariul. În cazurile mai puțin fericite sare ulei încins pe mine și-i trag un "futu-i" rapid, în alea norocoase mă mâzgălești cu vreun sos pe față. Oricum ar fi, îmi dai posibilitatea asta, faci hatârul unui copil. Și-ți mulțumesc pentru asta, așa cum știu eu.  

Lie to me

 Am câte o expresie facială pentru fiecare sentiment. Am descoperit recent asta și mă simțeam mai ceva decât Vespucci. Am început apoi să plimb imagini ale personelor cunoscute prin minte și să încerc să îmi dau seama cum se distorsionează fața mea la fiecare. Pentru experimentul ăsta la care m-am făcut singură cobai nu m-am așezat în fața oglinzii. Dorința mea era să "simt" schimbările care se produc în cele câteva fracțiuni de secundă.  
 Când m-am gândit la tine am simțit dezgust. Simțea gustul lui pe limbă, ca o mâncare stricată dar extrem de aspectuoasă. Mi-am dat seama că e la fel de fiecare dată când vorbesc cuiva despre tine. Apoi m-am simțit dezamăgită de mine, așa nu demonstram că sunt mai bună. Ăsta e momentul în care a intrat în scenă oglinda. Ore în șir m-am chinuit să-ți spun numele fără nicio expresie facială. Mă simțeam ca o prezentatoare începătoare care vrea să scape de emoții. Fac adesea mișto de bâlbâitele care apar pe post. Nu pot să spun că am învățat să le apreciez mai mult, dar probabil că voi râde mai puțin strident la gafele lor.  
 Sfârșitul poveștii nu e pe tiparul basmelor clasice. Balaurul cu 7 capete nu a fost omorât, prințesa nu are parte de nunta că-n povești și tot așa. Dar măcar am reușit performanța de a nu mai exprimă atât de ușor sentimentele. Știu că lumea se gândește că asta e ceva rău, dar uneori ne dăm seama că e bine să te mai și temperezi.  

Declarație

 Am împărțit prima zăpadă de octombrie, puțin diferit de metoda clasică, e drept. Dar mie îmi place diferit și spontan și nebunesc. Și îmi vine greu să scriu ceva detașat după Cișmigiu și ceai și IOR și metrou și tot.  
 Am fost o surpriză neașteptată într-o miercuri la Unirii și tu ești compus din săruturi ce-mi tăie respirația. Și înșiruire de prea multe clipe frumoase pentru prea puțin timp. Ireal, nu? Poți să mă ciupești, în față la Hilton, să se uite urât la noi șoferii de lux. Și n-o să ne pese, pentru că eu alerg prin ploaie cu capul descoperit și tu încerci să mă acoperi.  
 Apoi turnăm în ceașcă niște scuze, niște mai multe. Și eu și tu, nu ne mai oprim, că ninsoarea. Povestea asta nu are sfârșit, are doar pagini cu spații punctate, ca în cărțile pentru copii mici. O să completez eu aici, scriu mai frumos.  

Scrisoare

 Nu ți-am mai scris o vreme, renunțasem să-mi învârt aceleași idei prin cap. Cu toate astea în buzunarul tău drept se află o scrisoare. Ți-am strecurat-o pe drum pentru că nu aveai geantă. Ți-am spus să nu te întorci, să nu comentezi și să nu o deschizi până acasă. Nu-mi amintesc ce am scris în ea, e veche, dar am vrut să o ai. Știu în schimb ce nu ți-am scris. Nu ți-am scris că te iubesc și nici nu ți-am zis la telefon. M-am gândit că e impersonal. 
Am vrut să-ți zic pe Lipscani, dar am avut un nod în gât și un blanc acolo sus. 
 Detest acele momente în care nu pot să fac ceva pentru că în mintea mea se dă bătălia între good și bad side, fiecare făcând uz de argumente convingătoare. Mi-am propus că data viitoare să depășesc momentul. Un fel de ultimatum, fie ce-o fi, o să fac asta.  
 Nu mai suport să să mă întorc pe tren plângând că nu am curaj sau că nu ești al meu. Și nu-ți închipui că dacă adorm e mai bine. M-am trezit tresărind pentru că te visasem. Cred că acum par puțin obsedată sau ceva. Oamenii nu înțeleg cum timpul erodează suflete.  

Love is blindness

Esti prima si cel mai probabil si singura persoana careia i-am spus vreodata sa se imbrace. O sa sune a ipocrizie asta, stiu, dar imi doream sa fiu atenta la ceea ce imi spui si nu la imaginea trupului tau gol.  Nu ca mi-ar fi displacut, Doamne fereste! Ca sa parafrazez un scriitor: " nu te-as fi alungat din pat", dar nu voiam asta- din nou o sa sune a ipocrizie.
Nu o sa se gandeasca nimeni ca o conversatie poate fi mai dorita, ca uneori cuvintele fac mai mult decat gesturile. E deja un cliseu povestea cu" fuck her mind, the body will follow". Si nu e universal valabila. Dar acum vorbim de cazuri particulare.
Cam asa cum sunt si buzele tale usor arcuite in sus cand zambesti fals. Cred ca nici tu nu ai observat asta pana acum. Si parca vad ca te vei stramba intr-o oglinda ca sa decizi daca am sau nu dreptate. Altfel sta treaba cand zambesti natural. Pupilele tale devin limpezi si parca as putea sa-mi vad reflectia in ele.
Sunt tulburator de frumoase. Au ceva nepamantean in ele. Nu sunt precum ciocolata, nici ca mierea, sunt aproape ca zaharul caramelizat.