Epava

 S-a rupt în două epava iubirii noastre și acum în timp ce vorbim se scufundă încet în adâncurile mării. Și nu mă deranja dacă îngropa cu ea toate amintirile de care m-am chinuit un an să scap prin spitale. Dar parcă o am în fața ochilor și văd cum ia cu ea sufletul meu, puținul ce a mai rămas din el. Mă sperie și fug de ea. Alerg fără direcție departe de angajamente. Mă opresc din când în când să respir, o dată la câteva luni, cât să supraviețuiesc.  
 În goana mea mă izbesc de cadavre, care fug ca și mine spre necunoscut. Pe oamenii ăia puteam să-i iubesc, puteam să-i întregesc. Puteam să orice dacă nu mă loveai. Dacă nu aveam de fiecare dată o vânătaie pe corp ca să îmi amintească de trecut, care să mă facă să suflu-n iaurt.  
 Acum îmi recompun mintea, din piese de puzzle pe care le ciopârțesc astfel încât să încapă.