Barbatie

Până acum am detestat fumul de țigară. Mă îneca, era amar și puteam cu greu să îl suport. Previzibilă chestie, m-am apucat în timp de fumat. Acum adulmec cămășile îmbibate de parfumul vinovăției. Îmi dă un sentiment de putere, mă simt bărbat.
Tu pleci de la mine în vârful picioarelor dimineața. Eu rămân să mă întind în patul matrimonial cu cearceafuri tăvălite. Am un rânjet satisfăcut pe care nu e nevoie să îl văd în oglindă pentru că îl simt.  
Îmi torn și un pahar de vin, roșu demisec, să fie decorul complet. Nu e al meu, nici țigările nu sunt. Eu nu plătesc pentru așa ceva. Eu doar le primesc, ele doar mi se cuvin.  

Epava

 S-a rupt în două epava iubirii noastre și acum în timp ce vorbim se scufundă încet în adâncurile mării. Și nu mă deranja dacă îngropa cu ea toate amintirile de care m-am chinuit un an să scap prin spitale. Dar parcă o am în fața ochilor și văd cum ia cu ea sufletul meu, puținul ce a mai rămas din el. Mă sperie și fug de ea. Alerg fără direcție departe de angajamente. Mă opresc din când în când să respir, o dată la câteva luni, cât să supraviețuiesc.  
 În goana mea mă izbesc de cadavre, care fug ca și mine spre necunoscut. Pe oamenii ăia puteam să-i iubesc, puteam să-i întregesc. Puteam să orice dacă nu mă loveai. Dacă nu aveam de fiecare dată o vânătaie pe corp ca să îmi amintească de trecut, care să mă facă să suflu-n iaurt.  
 Acum îmi recompun mintea, din piese de puzzle pe care le ciopârțesc astfel încât să încapă.   

Declarație

 Am împărțit prima zăpadă de octombrie, puțin diferit de metoda clasică, e drept. Dar mie îmi place diferit și spontan și nebunesc. Și îmi vine greu să scriu ceva detașat după Cișmigiu și ceai și IOR și metrou și tot.  
 Am fost o surpriză neașteptată într-o miercuri la Unirii și tu ești compus din săruturi ce-mi tăie respirația. Și înșiruire de prea multe clipe frumoase pentru prea puțin timp. Ireal, nu? Poți să mă ciupești, în față la Hilton, să se uite urât la noi șoferii de lux. Și n-o să ne pese, pentru că eu alerg prin ploaie cu capul descoperit și tu încerci să mă acoperi.  
 Apoi turnăm în ceașcă niște scuze, niște mai multe. Și eu și tu, nu ne mai oprim, că ninsoarea. Povestea asta nu are sfârșit, are doar pagini cu spații punctate, ca în cărțile pentru copii mici. O să completez eu aici, scriu mai frumos.  

Fericire

 Eu nu știu să scriu fericit. Oricât de stupid ar suna, eu nu transmit la fel de bine bucuria. Îmi vine foarte ușor să te fac să suferi și să plângi citind ce scriu, pentru că maniera mea de abordare e destul de realistă. Chestiile triste, deprimante și cu tente de filmul de la ora 10 sunt genul meu.  
 Eu nu pot să scriu fericit, nu știu cum. Și nu din cauză că aș fi vreo tristă care stă în baie, pe gresia murdară și se taie cu lama pe Tokio Hotel. Pentru că fericirea se trăiește! 
 Dacă mi se întâmplă ceva eu împărtășesc asta cu cei apropiați, atunci pe moment. Nu aștept să ajung acasă ca să mă bucur de ce mi se întâmplă. O fac pe loc, lângă cel de lângă mine. Descarc toate energiile pozitive, fluturașii, inimioarele și curcubeiele acolo. Dacă stai să te gândești, nu e chiar un lucru rău. E semnul unei vieți împlinite. 
 Fericirea se trăiește, nu se strigă în gura mare! 

Happy 21, darling!

Am vrut sa iti fac o urare speciala, ceva deosebit, ca 21 ai tai. Dar nu am niciun cadou mult dorit, nici vreun bilet de tren pana la tine...din pacate. Sper ca tu sa ai in schimb parte de vreme frumoasa in continuare, de evenimente cu duiumu- ca sa faci poze frumoase pe care mai apoi o sa ti le comentez, de timp si pentru mine (poate). 
Sa ramai un mic nesuferit, sa-ti lasi barba sa creasca si sa inveti ca telefonul e facut sa raspunzi la el cand suna.

Si nu stiu de ce m-am gandit ca-ti va placea asta. Sper ca am nimerit-o. Si de nu, ei bine...asta e.

Scrisoare

 Nu ți-am mai scris o vreme, renunțasem să-mi învârt aceleași idei prin cap. Cu toate astea în buzunarul tău drept se află o scrisoare. Ți-am strecurat-o pe drum pentru că nu aveai geantă. Ți-am spus să nu te întorci, să nu comentezi și să nu o deschizi până acasă. Nu-mi amintesc ce am scris în ea, e veche, dar am vrut să o ai. Știu în schimb ce nu ți-am scris. Nu ți-am scris că te iubesc și nici nu ți-am zis la telefon. M-am gândit că e impersonal. 
Am vrut să-ți zic pe Lipscani, dar am avut un nod în gât și un blanc acolo sus. 
 Detest acele momente în care nu pot să fac ceva pentru că în mintea mea se dă bătălia între good și bad side, fiecare făcând uz de argumente convingătoare. Mi-am propus că data viitoare să depășesc momentul. Un fel de ultimatum, fie ce-o fi, o să fac asta.  
 Nu mai suport să să mă întorc pe tren plângând că nu am curaj sau că nu ești al meu. Și nu-ți închipui că dacă adorm e mai bine. M-am trezit tresărind pentru că te visasem. Cred că acum par puțin obsedată sau ceva. Oamenii nu înțeleg cum timpul erodează suflete.  

Oameni dragi

Rar ți-e dat să cunoști suflete cu adevărat frumoase, așa cum am făcut-o eu ieri. Da, suflete frumoase, pentru ca toți ipocriții să-mi sară în cap "că și aspectul fizic contează”. De aia merg așa bine relațiile interumane actuale, pentru că sunt bazate pe partea superficială, în loc să fie vorba de compatibilitatea tipurilor de gândire (dar asta e altă discuție). Ce m-a surprins cu adevărat e îmbinarea (poate prea exactă) de maturitate și copilărie. 
 E genul ăla de persoană care se duce în pustiu, pe ditai câmpul la 8 seara și așteaptă câteva ore în beznă ca să vadă stelele. E că sună bine? Nu știu dacă multe persoane ar avea răbdarea. Toți vrem poze spectaculoase cu apusuri/răsărituri prin cine știe ce locație pitorească pe care să le etalăm mai apoi pe facebook (la asta se rezumă țelurile și aspirațiile unora- genul aceasta de persoane nu o să citească veci și pururi blogul meu), dar nu suntem dispuși să facem eforturi să le obținem.  
 Hai să vă spun o poveste. A fost odată ca niciodată o persoană (nu-i definim genul, să nu pară că facem discriminări) care și-a luat rucsacul în spate și a plecat să viziteze partea rurală a municipiului. Avea mâncare și un aparat foto de câteva zeci de milioane pentru că la ea (ea- persoana) fotografia devenise un microb. Ei bine, cred că ceea ce încerc să spun e că omul și-a urmărit pasiunea. Și se implică fără să fugă de răspundere. Să ridice mâna cel/cea care se poate lăuda cu asta. Hai băieții mai cu viață, că sunteți cam puțini. Inițiativă, răspundere, nou, ingenios, de ce să fie astea cuvinte străine de generația noastră? Reticiența trecută încă se resimte pe multiple paliere, e așa greu să "€œmai tai dracu' din ea” ? 

Pentru că ideea postului era totuși într-o notă pozitivă, închei spunând că doresc tuturor să cunoască oameni deosebiți, oameni care să îi facă fericiți, oameni care să le zâmbească pur și simplu pe stradă fără motiv. Unii sunt o companie plăcută fără să se străduiască, găsiți persoanele alea și dați-le o îmbrățișare. Common, alți străini apar pe internet cum săruta necunoscuți și devin virali, o îmbrățișare pare nimic în comparație cu asta. 


P.S. După cum se vede, pozele nu-mi aparțin, mi-am permis doar să le "împrumut" , pentru mai multe puteți intra aici: Stefan Duca Photography.