Nimic

Pentru ca "nimic" nu e doar un cuvant pe care il trantesti atunci cand nu vrei sa dai o explicatie. Este o stare aflata la granitia dintre inertie si tristete, cand ceva parca da peste tine iar tu refuzi sa admiti incidentul. E momentul in care tu realizezi o prostie si te rusinezi fata de tine ca ti-ai permis sa gandesti asta. E durere si necunostinta, constiinta si in acelasi timp o ineptie. E jalnic sa stii cand, unde si cum gresesti dar sa stii de asemenea ca nu poti schimba nimic.
Asa ca hai, te provoc sa folosesti cuvantul asta. chiar vreau sa stiu, pentru tine...ce inseamna?

Tribut necunoscutului

Devenit deja mult prea prezent in viata mea, jucandu-se cu nervii mei, punand-mi la incercare rabdarea si fortandu-mi limitele pana dincolo de extrem, traieste EL. Ii spun sub numele generic “el”, poate la fel de bine sa fie o ea…la o adica, nici nu conteaza. De ce ar face sexul vreo diferenta? Faptele nu au nevoie de explicatii, desi eu inca sunt in cautarea uneia.
Cineva a spus “haters gonna hate”, eu am transformat-o in “haters gonna love”, dar acum devine “lovers gonna hate”. Felicitarie tie, drag necunoscut, ca ai schimbat ceva in mine.
Te detest pe tine pentru ca existi, pentru ca am voie, pentru ca si tu o faci, pentru un milion de alte motive pe care nu am rabdare sa le insir. Vreau sa-mi satisfac cele mai sadice placeri, sa te vad sangerand pana la ultima picatura, injurandu-ma pentru tot ce-ti fac. Il iubesc pe el, pentru ca si acum ii simt mana calda pe spatele meu rece, parfumul care persista in hainele si narile mele, pentru ca e ce tu nu esti.
Si uite ca trisez; fur timp pentru mine si ma uit in stanga si-n dreapta, traiesc ca o hoata, cu teama de a nu fi prinsa. Acum ca ma gandesc…cat de rau poate sa fie?

Poveste sau poem d`adio

Poveste de culcare, scrisa pe-o agenda veche-albastra-prafuita, in bezna televizorului, p-un picior. Poveste fara Cosanzene, poveste cu un el si-o ea, ce se iubesc. Cliseic, nu?Dragostea starneste invidei, starneste ura, desparte oamni in final. Pentru ca el si ea se iubeau, au renuntat unul la altul, de bunavoie, siliti de imprejurari.
Nu stiu cum se termina povestea, inca n-am aflat. O voi intreba pe ea, cand va iesi din izolarea in care singura s-a aruncat. Asa a crezut ea ca-i mai bine, iar eu…cine sunt eu s-o condamn? Eu sunt nimeni, eu sunt doar povestitorul.

Poveste de culcare

Hai sa-ti spun o poveste. Inchide ochii si lasa-te usor cu capul in poala mea. Si in timp ce tu vei asculta cuvinte insiruite care descriu fantasmagorii eu ma voi juca in parul tau, cu buclele tale aproape perfecte. Asta-i ideea mea de poveste.
Si partea frumoasa e ca tu nu vei afla cat mint sau inventez sau cat e real. Nu o sa-ti spun, nu o sa te las sa ma tragi de limba indiferent cat ai incerca.
Si stiu ca si tie ti-ar placea, sa auzi cum Domnul X o cunoaste pe Doamna Y. Si cei doi, sunt doi necunoscuti, ca la matematica. Dar dupa 2,3 intalniri (astea fiind ecuatiile), ajung sa se cunoasca. Apoi descopera ca se plac, dar bine, nu descopera ei singuri asta, o vor face altii pentru ei. Si ii vor tine impreuna intr-o camera, pana ajung sa se iubeasca.
Si mai intrebai la ce e buna matematica…hei, doar nu ai adormit?

Cine pe cine si care pe care?

Pe cine dai vina, cand tu gresesti si cel de langa tine greseste; si o mai faceti si simultan, ca sa nu existe discriminare? Apoi va cereti amandoi scuze si sunt de prisos pentru ca la inceput niciunul nu e dispus sa ierte. Nu va trece mult pana unul va incepe sa cedeze, dar desigur, cum lucrurile nu pot fii niciodata simple, celalalt nu va accepta pur si simplu ca tu poti trece peste. Se va crea atunci o situatie innebunitoare, cand tu ierti o persoana care nu se iarta pe ea insasi.
Bine, acum e timpul sa fim optimisti. Majoritatea certurilor  sunt urmate de impacari frumoase. So come on, show me that I`m right. But first of all let me say something about jealousy: “it`s  a feeling born from love and a desire for protection”.

Pedeapsa

Vreau sa ma invelesc cu tine, sa para ca a nins peste mine cu fulgi mari, grei si pufosi iar mie sa-mi fie cald. Sa simt cum imi inabusi respiratia si ma strangi de mijloc ca un frenetic.  Daca o sa continui asa, ma jur (desi nu la propriu) ca ne despartim. Ce naiba, cineva trebuie sa puna piciorul in prag. Nu te las sa ma omori. Asta ar fi culmea, nu crezi?

Tot nu incetezi? Bine, atunci punem punct aici. Da-te jos de pe mine si mars in masina de spalat, ai voie sa iesi de acolo numai dupa ce inveti sa te porti.

-Roxana, unde ai aruncat halatul?
-In cuva cu rufe, mama. E pedepsit.

“Te iubesc” scrijelit in zapada

Cea mai tampita intrebare pe care ti-o poate adresa cineva: ma iubesti?

Da, dragul si ametitul meu. Te tin sub papuc ca nu cumva sa fugi, sa vezi ca exista viata si dincolo de mine.  Asta inseamna deci ca te tin cu forta, dar mie nu-mi pasa, iar tu nu vei afla vreodata. Te voi lasa sa traiesti cu impresia ca eu impreuna cu simpla mea prezenta iti sunt de ajuns. Pentru ca sunt egoista pana-n maduva oaselor si te vreau doar pentru mine. Cunostintele tale se vor rezuma la mine si poate, daca esti cuminte, cate o carte de psihologie din cand in cand.

Iti voi repeta in fiecare zi ca te iubesc, nu cumva sa uiti sau sa te simti neglijat. Si uita asa vom trai intr-un concubinaj fortat dar fericit.

Please…

  Pentru ca eu nu am apucat sa  spun “Ramas bun, 2011!” si nici “Bine ai venit, 2012!”. A fost povestea amuzanta in care o desteapta de fata [care nu era blonda pe vremea aia] a intrat in spital pentru ca a tinut post. 

 Tampita poveste, intr-adevar, dar adevarata.
Pentru nefericita asta, 2011 s-a terminat cum nu se poate mai rau si 2012 a inceput cum nu se putea mai ciudat. Si se trezeste ea, intr-o dimineata friguroasa de 2 februarie sa-i spuna anului care a trecut, ca a fost de rahat, iar anului care vine, sa fie mai bun.
Asa ca, draga divinitate care esti mai mare peste toate in lume, ai mila si scapa putin noroc prin sita cu care cerni si fa din anul asta unul mai bun.

Lumea cu susul in jos

Exista doua tipuri de lumi: lumea cum o stim noi si lumea pe care ne-o imaginam. Se spune ca fiecare om este liber sa aleaga unde vrea sa traiasca; in realitate aceasta este doar o aparenta. Altcineva decide pentru noi, unde vom trai, dar sta in puterea noastra sa modelam lumea, exact ca pe o bila de plastilina. Nu e nevoie de cuvinte mari si elaborate pentru a ascunde o idee banala. Cei ce vad dincolo de metafore sunt cei capabili.

Nu impui, dar iti doresti. Deciziile noastre in contexte multiple ne definesc ca persoane, altfel nu am mai dispune de liberul arbitru.

Regula de aur a celor 5 minute

Nu am sa dau nume in  nicio poveste caci nu e “etic”, e de ajuns ca cine citeste sa se simta.
Un prieten mi-a spus zilele trecute ca nu minte, sau daca o face,  recunoaste repede, in aproximativ 5 minute (realizez ca aceste 2 afirmatii sunt contradictorii, dar nu asta e problema).  Ma gandesc ca asta e o chestie utila, sa sti ca cine te minte iti va spune intr-un final adevarul; dar daca uita, se intampla ceva si uita. Nu e mai bine sa nu minti de la bun inceput?
Pe de alta parte, exista o reticienta a multora in a spune totul despre ei si pe buna dreptate. Daca nu ai incredere in cineva, cum naiba sa-i spui tot? Cum procedezi, ii spui ceva de genul “inca nu pot sa-ti spun asta acum”, doar ca sa tragi de timp, sa iti dai seama daca faci o greseala sau nu?
Viata presupune sa-ti asumi riscuri, dar asta nu inseamna sa te arunci cu capul inainte si cu ochii inchisi in speranta ca totul va merge bine. E nevoie de mai mult decat noroc, e nevoie de implicare.

Cu increderea la control

Prima intrebare sa zicem esentiala este daca aveti incredere; presupunand ca raspunsul este da, ar trebui sa motivati de ce, iar daca raspunsul este nu, o explicatie este oricum necesara. Cineva (probabil o persoana destul de desteapta) a spus ca increderea nu se naste din nimic ci se dobandeste.  Si desigur, vin eu sa rastorn ce spune respectiva persoana. Nu ar fi nici prima si nici ultima oara cand vreo credula de fata pica pe spate dupa 2 complimente si are incredere oarba intr-un baiat. Apoi ca orice poveste dramatica afla ca el facea ceva (de la mintit la inselat si altele mai grave) si se despart.  Fata sufera (ca prin definitie, al doilea nume al unei fete este “suferinta”) iar pe el in doare-n papuci.

Deci, cum stam cu increderea; cui o dam si in ce conditii? Se poate lua inapoi, se poate sa nu ai o incredere totala si restul sa fie de acord cu asta?

Etalon de normalitate

Care este definitia cuvantului ciudat? Nu ma refer la definitia din dictionar, ar fi foarte simplu sa ma duc pana in dormitor, sa deschid DEX-ul si sa citesc singura. Vorbesc despre o actiune, un fapt, momentul acela cand faci ceva sau spui ceva si sti ca e interpretat intr-un mod total diferit de ce ai vrut tu sa spui.
Mi se intampla foarte des chestia asta in ultima vreme si incep sa ma gandesc daca problema e din mine sau din persoanele cu care conversez. Daca stau sa ma gandesc, cred ca “bubica” e de la mine. Iau ca etalon de normalitate orice persoana, ma raportez la ea si observ fara prea mari eforturi ca suntem diametral opuse [ asta a sunat a matematica si in mod cert nu era intentia mea]. Nimeni nu s-a decis inca daca e bine sau rau, asa ca pana una alta sunt…eu. Sunt ciudata si ma mandresc cu asta, uneori regret si alte ori nu stiu nici eu ce vreau.
Mai ingrijoratoare decat “ciudatenia” mea este replica pe care o aud, cred,  zilnic: “esti nebuna”. Nu m-am considerat niciodata normala, nu pot sa spun de ce pentru ca nici eu nu stiu, cred ca pur si simplu. Este rau sa fii nebun? Pot ajunge in viitorul indepartat intr-un pat de spital, legata in camasa de forta ca tipii pe care-i vedem in filme sau ca in videoclipurile tembele ale lui Lady Gaga?

In loc de “eu”

Trec peste obisnuita rubrica “despre mine”, cu oarecare brutalitate. Adevarul e ca nu consider necesar sa incep sa spun povesti de genul: “asa m-am apucat sa scriu pe blog”. Cum am ajuns aici nu e nici interesant nici atat de important incat sa merite stiut.
Despre bloguri pot sa afirm ca nu sunt ahtiata. Citesc in limita timpului, rabdarii si in functie si de persoana care scrie. Am intalnit zilele trecute blogul unei cunostinte; structura clasica, ceva poezii,parca si ceva proza daca nu ma insel…nimic spectaculos. Desi sunt “mare critica de profesie” am admis ca erau bune dar prea siropoase pentru mine poeziile. Ceva gen Eminescu, dar nu prea.
Impinsa de la spate parca de indoielile (numeroase) pe care mi le crease autorul blogului (da e vorba despre o persoana de gen masculin, deci un “el”) am cautat pe google inceputul celei mai recente “creatii” ale sale. De ce naiba nu m-am mirat sa vad EXACT aceeasi poezie?! Partea si mai interesanta (din punctul meu de vedere) a fost tot ce a urmat. Eu am cerut o explicatie, pe care am primit-o. Era o replica gen:” eu am mai trimis versuri si altor persoane pe messenger” [poezia originala era pe net din 2009, asta asa...ca fapt divers]. De aici a inceput o adevarata si inflacarata discutie, mai ceva ca un proces la tribunal. Eu, acuzarea: de ce ti-ai mai facut blog daca nu faci decat sa dai copy-paste?, el, apararea: Tu esti singura care nu are incredere si e contra mea!
Sentinta din pacate( sau din fericire, depinde de ce parte a baricadei te situezi)  nu are cine sa o dea. Asa am stricat o asa-numita “relatie de amicitie”, pentru ca eu cer ca lumea sa fie directa si corecta. Daca cer nu inseamna ca si primesc ce vreau, logic!
Si se pune intrebarea apasatoare: “Cine e nebunul din poveste?”