vineri, 20 noiembrie 2015

Ciupește-mă

Nu cred să existe om care să nu fi auzit cel puțin o dată clișeul cu ”visele devin realitate”. E o replică atât de cheesy încât fiecăruia dintre noi i-a trecut prin gând să-l împuște pe ăla care o tot spune ( pe mine una m-a oprit gândul că o să fac vreo 15 ani de închisoare). 

Acuma vin să vă spun că miracolele există; femeile trecute de o anumită vârstă pe care le credeai intrate deja la menopauzăă fac copii, guvernele mai pică, în noiembrie mai e și cald și la Londra uneori e soare! 

Mie mi s-a îndeplinit visul. Am ajuns acolo unde nici nu îmi imaginam vreodată că aș putea sta. Pe lângă multă recunoștință asta mă face să cred și că există speranță...pentru ceilalți. Pentru dorințele lor, alea ascunse în străfundul sufletelor mici și negre (ca al meu) pe care uneori până și tu negi că le ai.
Când ai parte de asemenea momente ar trebui să urmezi niște pași, ca în dietele alea stupide pe care le găsești pe net.

PASUL 1: Bucură-te! 

Dă-ți timp să te uiți ca ultimul gură-cască. Străinii oricum nu dau doi bani pe turiști. Dacă visul tău se îndeplinește rezervă-ți câteva momente să te bucuri de el sau pur și simplu să rămâi uimit pentru că nu îți vine să crezi că e real. 

PASUL 2: Poți ai un mini atac de panică!

Atenție, am zis mini! E de înțeles să te panichezi, să uiți cum te cheamă sau ce naiba faci acolo. Mi s-a întâmplat și mie. Era mai mai să-mi strice reputația de ”cruel heartless bitch”. Dar mi-a trecut, asta e vestea bună, că trece.

PASUL 3: Fă poze! Multe. 

Cu riscul că o să ajungi ca meme-ul de pe 9gag cu turiștii japonezi care sunt ca păsările flamingo în cârd cu camerele foto pornite non stop, fă asta. Poate acum ți se pare prostesc, dar îmbătrânești și începi să uți. Să fim serioși, nu-ți amintești nici ce ai mâncat acum 3 zile. O să vezi că a avea poze care să-ți aducă aminte de experiențele trăite e o idee foarte bună. Asigură-te doar că îți faci poze și cu oamenii și nu prinzi doar fiecare stradă, capac de canal și clădire mai ciudată. 

PASUL 4 (care trebuia să fie undeva mai sus): Mulțumește! 

La drept vorbind, nimic nu vine din cer gratis. Și dacă ai câștigat ceva, mulțumește pentru acel lucru. Să arați recunoștință ar trebui să fie un reflex.
Iar dacă cineva îți oferă, revanșează-te, arată că meriți, că te bucuri, că apreciezi. 

Nu cred că încălzește pe nimeni asta, dar eu am parcurs toți pașii ăștia. Am fost aeriană cam o zi jumate până am conștientizat că totul e pe bune. Și m-am bucurat cum am putut mai bine de visul meu.

A fost cea mai frumoasă zi de naștere; mulțumesc mama, mulțumesc dragule. 

miercuri, 20 mai 2015

Mai fericită

 Nu-mi amintesc ultima oară când am vorbit, acum 3 luni, poate 5. Nu pot nici să spun că îmi lipsește, nu era o constantă în viață mea. Dar parcă de data asta ceva a fost diferit.

 - Tot la fel de drăguță ai rămas, mi-ai zis într-o doară.
 - Mai drăguță, ți-am răspuns.
 Modestia nu a fost niciodată una din calitățile mele, se-nțelege.
 - Mai nedormită, mai fericită, am continuat.
 - Când spui "mai fericită" deja ești cu mult mai frumoasă.
 Aproape nu mai aveam ce să răspund la asta.

Discuția a continuat apoi până când mi-ai zis:

 - Promit să nu uit de tine când voi crește mare.
 - O să uiți, pentru că ești tu. Apoi o să vezi întâmplător, la un moment dat o poză, și îți vei aminti. Și te vei întreba ce-ar fi fost dacă ? Nu vei ști niciodată. Tu nu vei ști, iar eu nu mă voi întreba.
  

joi, 9 aprilie 2015

Copiliță

 Ești un bleg! 

 Și pentru că am început fix cu asta cred că o să mă înjuri puțin printre dinți, ușor încruntat cu fruntea încrețită. Moment în care vocea ți se schimbă, e mai fermă și din caldă devine ușor aspră. Mă simt uneori de parcă ar trebui să stau cu teamă, că dacă nu spun ce trebuie o să fiu muștruluită. E ceva neobișnuit în toată treaba asta, însă doar dintr-o direcție.

 Scriu, pentru a nu știu câta oară pentru că asta cred că fac cel mai bine. Îți scriu, pentru că e modul meu de a păstra oamenii și amintirile despre ei vii. Te scriu, ca să exiști și aici, într-un mod posesiv, să păstrez ceva din tine doar pentru mine. Împărtășesc cu alții ca să mă invidieze, să fie curioși, să-i intrig, cum ai făcut tu cu mine.

 Am povestit cândva despre oameni dragi cu suflete frumoase. Și atunci, ca și acum, vin cu o "urare":  doresc tuturor să cunoască oameni deosebiți, oameni care să îi facă fericiți, să îi facă să zâmbească, să îi facă spontani și poate cel mai important dintre toate...să îi facă să se simtă speciali.

 Imaginea asta cred că ți se potrivește, drept să zic, de la tine am și furat-o.

 Cât despre încheiere...can`t find a proper way to do it, and for that you shall excuse me.



duminică, 8 martie 2015

Oratorica

 Anunț de la început că această postare va avea un număr considerabil de rânduri ( ca să nu spun "mare", că așa ne învață la muncă). Abandon all hope ye who enter here (pentru cunoscători). 

 Oratorica este un proiect susținut de ASCIG. Ca să aflați mai multe despre fiecare considerați-vă invitați să dați click pe fiecare. Postarea aceasta nu are rol informativ într-o manieră formală, ci reprezintă (ca aproape tot ce scriu) o părere subiectivă bazată pe experiențe personale. 

 Aproape am întârziat sâmbătă la primul training oficial din cadrul proiectului. Trebuia să mă prezint la ora 16, undeva pe strada Frumoasă, nu înțelesesem foarte bine. Alergam de la metrou cerând indicații prin telefon unui fost coleg care știa "cu ce se mănâncă". 
 - Aha, și unde e sala 2? [...] 
 - În regulă, mă ține mult? [...] Ah nu, doar că trebuia să mai ajung și la gară să iau pachetul cu mâncare și of, lasă că mă descurc. Mulțumesc mult. 
 Eforturile și gâfâielile mele au fost răsplătite și am ajuns la timp cât să îmi scriu numele pe un ecuson și să intru rapid într-o sală deja aproape plină. Am recunoscut-o între toate acele chipuri pe Cristina, o prietenă din liceu pe care nu o mai văzusem de mult. Corina (am aflat ulterior că așa o cheamă pe cea care stătea lângă Cristina) a fost destul de amabilă încât să mă lase să mă așez între ele.  
 Și începe training-ul. 
 Întâi câteva cuvinte din partea echipei organizatorice, apoi Ana Maria Marin (nu doamnă sau domnișoară). A trebuit să fim vedete pentru un interval de timp situat între 0.20 sec și 5 minute (personal cred că sunt una din persoanele care a abuzat cel mai mult de timpul oferit, din păcate sau din fericire, depinde de unghiul din care privești) și să vorbim despre pasiunile noastre.  
 Am ascultat cu atenție fiecare persoană care a vorbit și îmi făcusem chiar și un plan în minte să le spun celor din fața mea când îmi va veni rândul că le împărtășesc foarte multe din pasiuni. Bineînțeles că am uitat. Am încercat să fiu cât se poate de naturală, să mi controlez vocea să nu tremure și să am un discurs relativ coerent.  

 Partea interesantă, adică pe lângă ce deja am menționat, constă în faptul că după minutele de celebritate fiecare dintre noi a primit feedback scris de la cei din sală. Sub egida anonimatului ne-am permis să facem observații referitor la cum am perceput discursul celui/celei din fața noastră. Eu am fost șocată să descopăr că am făcut o impresie bună. Fără nicio falsă modestie sau ceva, mă simt incredibil de prost să știu noțiuni teoretice pe care nu le pot aplica în practică. Degeaba știu eu că gesticulația mâinilor ar trebui să se rezume cam la deschiderea acestora sau că dacă vrei să te miști să o faci pe o anumită direcție (stânga-dreapta sau față-spate și nu haotic). Degeaba dacă în fața publicului mă pierd.  

Mi-a dat încredere și curaj acest exercițiu, să împărtășesc unor necunoscuți detalii despre mine, mai mult sau mai puțin importante, într-un interval de timp, în acel cadru. A fost ceva neobișnuit pentru mine. Cuvântul pe care l-am folosit pentru a descrie întreg trainingul a fost "neașteptat". Am uitat aproape complet de ceas, bagajul meu, faptul că nu mâncasem și alte mici post it-uri din capul meu. 2h și jumătate a fost despre noi, cunoaștere și într-un fel și o autocunoaștere. Și nu că mi-a plăcut, l-am iubit, din primele până în ultimele minute. Iar eu nu sunt tocmai genul foarte entuziast de fel.  
 Abia aștept sâmbăta viitoare și deja îmi bat la cap prietenii să se înscrie la următoarea ediție.  

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Before

 Am scris tuturor persoanelor importante din viața mea. Am scris pentru ei, despre ei, din convingerea că oamenii vin și pleacă, dar cuvintele rămân. Cuvintele sunt nemuritoare. Așa că astăzi scriu despre tine. E partea de poveste care izvorăște din imaginație și se împletește extrem de puțin cu realitatea. Așa cum tu mergi pe stradă și lași o dâră ușoară de parfum în urma ta. Ceva mic, aproape insesizabil. Partea mea de before & after a poveștii. Pentru că aici oamenii se materializează în litere și timpul nu are relevanță. Ori de câte ori te vei întoarce, asta va rămâne aici.  
  

 Ți-am zis într-o doară că vreau să te văd cum gătești. Nu la muncă, în stres, înjurături și oameni de care te împiedici când te întinzi după wok ( în care papi, nu se fac nici gogoșile și nici mămăliga). Acasă în bucătărie, unde lași geamul între deschis că "intră mirosul în casă", și-mi arunci pe furiș câte o privire care ar trebui să mă sperie, când îmi spui nonșalant "taie tu mărarul ăla, dar ai grijă cu cuțitul".  
 Îmi amintesc că ți-am spus atunci și că îți voi explica ce mi-a venit cu asta. Ei bine, am vrut să te văd fericit. Nu conta ce aveai să gătești, nu conta dacă mâncam sau nu. Pe tine gătitul te face fericit așa cum oamenii poate nu o fac. Am vrut să văd asta. Să văd satisfacția pură, să am amintirea asta cu tine. Ți-am zis că sunt ciudată, da?!  

 Acum, îmi închipui în 20 de mii de moduri tot scenariul. În cazurile mai puțin fericite sare ulei încins pe mine și-i trag un "futu-i" rapid, în alea norocoase mă mâzgălești cu vreun sos pe față. Oricum ar fi, îmi dai posibilitatea asta, faci hatârul unui copil. Și-ți mulțumesc pentru asta, așa cum știu eu.