Epava

 S-a rupt în două epava iubirii noastre și acum în timp ce vorbim se scufundă încet în adâncurile mării. Și nu mă deranja dacă îngropa cu ea toate amintirile de care m-am chinuit un an să scap prin spitale. Dar parcă o am în fața ochilor și văd cum ia cu ea sufletul meu, puținul ce a mai rămas din el. Mă sperie și fug de ea. Alerg fără direcție departe de angajamente. Mă opresc din când în când să respir, o dată la câteva luni, cât să supraviețuiesc.  
 În goana mea mă izbesc de cadavre, care fug ca și mine spre necunoscut. Pe oamenii ăia puteam să-i iubesc, puteam să-i întregesc. Puteam să orice dacă nu mă loveai. Dacă nu aveam de fiecare dată o vânătaie pe corp ca să îmi amintească de trecut, care să mă facă să suflu-n iaurt.  
 Acum îmi recompun mintea, din piese de puzzle pe care le ciopârțesc astfel încât să încapă.   

Declarație

 Am împărțit prima zăpadă de octombrie, puțin diferit de metoda clasică, e drept. Dar mie îmi place diferit și spontan și nebunesc. Și îmi vine greu să scriu ceva detașat după Cișmigiu și ceai și IOR și metrou și tot.  
 Am fost o surpriză neașteptată într-o miercuri la Unirii și tu ești compus din săruturi ce-mi tăie respirația. Și înșiruire de prea multe clipe frumoase pentru prea puțin timp. Ireal, nu? Poți să mă ciupești, în față la Hilton, să se uite urât la noi șoferii de lux. Și n-o să ne pese, pentru că eu alerg prin ploaie cu capul descoperit și tu încerci să mă acoperi.  
 Apoi turnăm în ceașcă niște scuze, niște mai multe. Și eu și tu, nu ne mai oprim, că ninsoarea. Povestea asta nu are sfârșit, are doar pagini cu spații punctate, ca în cărțile pentru copii mici. O să completez eu aici, scriu mai frumos.  

Fericire

 Eu nu știu să scriu fericit. Oricât de stupid ar suna, eu nu transmit la fel de bine bucuria. Îmi vine foarte ușor să te fac să suferi și să plângi citind ce scriu, pentru că maniera mea de abordare e destul de realistă. Chestiile triste, deprimante și cu tente de filmul de la ora 10 sunt genul meu.  
 Eu nu pot să scriu fericit, nu știu cum. Și nu din cauză că aș fi vreo tristă care stă în baie, pe gresia murdară și se taie cu lama pe Tokio Hotel. Pentru că fericirea se trăiește! 
 Dacă mi se întâmplă ceva eu împărtășesc asta cu cei apropiați, atunci pe moment. Nu aștept să ajung acasă ca să mă bucur de ce mi se întâmplă. O fac pe loc, lângă cel de lângă mine. Descarc toate energiile pozitive, fluturașii, inimioarele și curcubeiele acolo. Dacă stai să te gândești, nu e chiar un lucru rău. E semnul unei vieți împlinite. 
 Fericirea se trăiește, nu se strigă în gura mare!