Conceptia crestina spune ca dupa ce mor, sufletele ratacesc pe pamant timp de 40 de zile. In tot acest rastimp ele merg prin locurile care le-au marcat, retraiesc momentele de cumpana ale vietii si au ocazia sa reflecteze asupra lor. In seara celei de a 40-a zile se aduna toate intr-un local, aflat la intersectia strazii Vesnicie cu strada Uitarii, chiar langa cimitirul "Dumbrava".
Afara se afla un panou de dimensiuni considerabile, iar dintr-un tub de led-uri rosii sta scris "Cafeneaua sufletelor". Intrarea este gratuita in majoritatea datilor, exista totusi si exceptii. Sunt zile cand mor artisti, iar atunci cand ei ajung la cea de-a 40-a zi, vin aici, sa sustina spectacole pentru cei mai putin talentati. In aceste zile, la intrare se afla un spirit a carui meserie extra-pamanteana este sa stranga banii pe bilete. Pretul acestora variaza de la 5 lei (pentru artistii mai putin cunoscuti) la 35 lei (pentru personalitati consacrate).
La o masa situata in stanga scenei, intr-un colt obscur, stau doua...(nu as vrea sa le spun fantome sau stafii, pentru ca acesti doi termeni detaseaza emotional entitatea superioara a spiritului de sentimente) naluci. Un el si o ea, un spirit batran si unul intre doua varste. Descos firul amintirilor si accentueaza fenomenul acela straniu pe care nu l-au inteles-moartea. Batranul vorbeste mult, mai mult decat partenera sa. Treptat, conversatia celor doi este intrerupta de interventia altor duhuri care se angajeaza in poveste.
“Eu, spunea batranul, nici nu stiu cand am trecut dincolo. Imi amintesc perfect cu totul alte detalii, dar nu momentul acela decisiv cand inchizi ochii pentru vesnicie. Stiu ca mi-a fost rau, simteam o gheara in piept care-ncerca parca sa imi smulga inima. In lupta mea pentru supravietuire, am cazut intins pe jos. Sotia mea a sunat-o pe fiica mea si mai apoi o ambulanta. Au venit aproape simultan, m-au urcat pe o targa si direct la spital m-au dus. Deja nu mai eram stapanul propriului meu corp, nu mai aveam reflexe si nici control asupra mea. Tot ce imi ramasese era mintea mea. Eram doar eu, ea si o gramada de lume in jurul meu. Pe unii ii cunosteam, dar altii imi era complet straini.
Am intrat la Terapie Intensiva dupa cateva minute. Auzisem o asistenta care spunea ca inima imi cedeaza, apoi un doctor care a anuntat-o sec pe fiica mea ca am aorta fisurata si ca, pentru mine, acum, totul era o chestiune de minute. Am simtit o dorinta nebuna de a o lua in brate si de a-i spune ca eu mi-am trait viata, atat cat mi-a fost scris, iar ea trebuia sa continuie calatoria asta fara mine. Credeti-ma ca nu am gasit forta sa o fac. Nu puteam sa ii spun ca dup ace mama ei si-a gasit chemarea de-a dreapta Tatalui in urma cu 27 de ani, cand ea era foar o copila, acum eu o voi urma.”
Cu totii au inmarmurit; nu il mai compatimeau pe batran ci se gandeau cu groaza la fiica lui Nea` Traian. Isi puneau in minte aceeasi intrebare: “Oare cum a trecut peste ?” De un amuzament macabre este faptul ca niciunul nu s-a gandit ca nu a trecut peste. Nu au luat in calcul posibilitatea ca acea fiinta plapanda careia ii fusese luat totul poate ceda. Ce-i drept, au avut dreptate, a trecut peste. Dar nimeni nu stie cat de greu, nimeni nu stie ca si-a oprit atunci canalul sentimentelor si umanitatea care o mai avea. Devenise un corp gol, iar sufletu-i era vid.
“ Eu, incepu femeia, eu am murit, ca un nimeni. Nu s-a stiut de mine, nici sotul, nici cele doua fete, nici cea mai buna prietena, nimeni. Am avut cancer pulmonar in stadiul IV si nu am pus in viata mea gura pe o tigare, nu am avut apropiati care sa fumeze si totusi… Au descoperit totul la autopsie. M-au gasit in baie (cazusem din cauza lipsei oxigenului) in seara in care sotul meu se intorcea cu fetele de la spectacolul de balet. Trebuia sa ajung si eu, dar intarziasem prea mult cu serviciul asa ca am ramas acasa. Acum sunt plina de regret; ca nu am apucat sa le spun fiicelor mele cum sa se comporte ca niste adevarate domnisoare in societatea, ca nu am avut destul timp sa-i repet mai des sotului cat de mult il iubesc, ca nu i-am aratat prietenei mele cat de mult o pretuiesc pentru ca era mereu acolo pentru mine. Vedeti, am ajuns sa vorbesc eu despre mine la trecut. Este trist oameni buni, prea trist…”
Asa au inceput sa-si ”dezlege limbile”; dupa fiecare pahar se mai gasea cate-o naluca care sa-si spuna povestea. Una mai ciudata, mai interesanta si mai dureroasa ca alta. A fost una insa care i-a amutit pe toti.
“Eu, v-am ascultat pe toti si am ramas uimita de povestile voastre de viata dar legate mai ales de sfarsitul nostru ca fiinte vii. Nu am ramas ultima, dar vreau sa scap de povara istoriei mele, vreau sa ma impac cu soarta mea. Mie nu avea cine sa imi faca pomenile, cine sa imi aprinda o lumanare in zilele de sarbatoare sau sa imi aduca flori la mormant. Ce vorbesc eu aici, nici nu cred ca voi avea un mormant. Parintii mei m-au abandonat la nastere si am crescut intr-un centru de plasament. Din cauza locurilor putine si a bebelusilor care veneau din ce in ce mai des, noi cei mai “maricei” am fost trimisi pe strada. M-am simtit ca fetita cu chibriturile din poveste. Doar ca in cazul meu, era vara. Nu am crezut ca imi va fi greu, dar in nici o saptamana era pe patul de spital, la UPU(Unitatea Primire Urgente). Aveam dureri insuportabile de spate, greutate in respiratie si lesinasem pe trotuar. Cum eram copilul strazii, nu aveam pastille asa ca am mers la spital mai mult impinsa de nevoie. Era vineri seara, era tarziu si de garda era o doctorita extreme de amabila. M-a consultat si a dispus internarea mea de urgenta. Diagnosticul: pneumonie bilaterala.
Am petrecut urmatoarele 12 zile intr-o rezerva, la perfuzii, pe medicamente platite de asistentele carora le inspirasem mila. M-am trimis apoi pe strada, vindecata, cu pachete de mancare. Le-am fost recunoscatoare si m-am rugat pentru ele in fiecare seara. Spre sfarsitul lui august, orasul a fost lovit de acea furtuna devastatoare, dupa cu stiti. Eram pe boulevard, ma plimbam pe sub castani cand o creanga lovita de traznet mi-a cazut in cap. Era prea grea sa o pot da de pe mine. Am ramas tintuita sub ea, in vazul trecatorilor nemilosi.
Ce mi-a sfasiatul sufletul a fost o mamica tanara care a trecut atunci pe langa mine, cu copilasul de mana. L-a tras de langa mine ca nu cumva sa ia raie sau vreo alta boala. Nici prin cap nu-i trecuse sa ma ajute…si era mama.
Dupa ce fetita si-a terminat de istorisit povestea, a urmat un moment de “reculegere” al nalucilor care sa fi durat vreo 2 minute. Apoi orologiul de la Palatul Comunal batu ora 24:00. Acum era urmatoarea zi, era maine, era cea de-a 41-a zi a sufletelor ratacitoare. Rand pe rand spiritele au parasit cafeneaua, au parasite pamantul, indreptandu-se spre…doar ele stiu spre ce.
