Anunț de la început că această postare va avea un număr considerabil de rânduri ( ca să nu spun "mare", că așa ne învață la muncă). Abandon all hope ye who enter here (pentru cunoscători).
Oratorica este un proiect susținut de ASCIG. Ca să aflați mai multe despre fiecare considerați-vă invitați să dați click pe fiecare. Postarea aceasta nu are rol informativ într-o manieră formală, ci reprezintă (ca aproape tot ce scriu) o părere subiectivă bazată pe experiențe personale.
Aproape am întârziat sâmbătă la primul training oficial din cadrul proiectului. Trebuia să mă prezint la ora 16, undeva pe strada Frumoasă, nu înțelesesem foarte bine. Alergam de la metrou cerând indicații prin telefon unui fost coleg care știa "cu ce se mănâncă".
- Aha, și unde e sala 2? [...]
- În regulă, mă ține mult? [...] Ah nu, doar că trebuia să mai ajung și la gară să iau pachetul cu mâncare și of, lasă că mă descurc. Mulțumesc mult.
Eforturile și gâfâielile mele au fost răsplătite și am ajuns la timp cât să îmi scriu numele pe un ecuson și să intru rapid într-o sală deja aproape plină. Am recunoscut-o între toate acele chipuri pe Cristina, o prietenă din liceu pe care nu o mai văzusem de mult. Corina (am aflat ulterior că așa o cheamă pe cea care stătea lângă Cristina) a fost destul de amabilă încât să mă lase să mă așez între ele.
Și începe training-ul.
Întâi câteva cuvinte din partea echipei organizatorice, apoi Ana Maria Marin (nu doamnă sau domnișoară). A trebuit să fim vedete pentru un interval de timp situat între 0.20 sec și 5 minute (personal cred că sunt una din persoanele care a abuzat cel mai mult de timpul oferit, din păcate sau din fericire, depinde de unghiul din care privești) și să vorbim despre pasiunile noastre.
Am ascultat cu atenție fiecare persoană care a vorbit și îmi făcusem chiar și un plan în minte să le spun celor din fața mea când îmi va veni rândul că le împărtășesc foarte multe din pasiuni. Bineînțeles că am uitat. Am încercat să fiu cât se poate de naturală, să mi controlez vocea să nu tremure și să am un discurs relativ coerent.
Partea interesantă, adică pe lângă ce deja am menționat, constă în faptul că după minutele de celebritate fiecare dintre noi a primit feedback scris de la cei din sală. Sub egida anonimatului ne-am permis să facem observații referitor la cum am perceput discursul celui/celei din fața noastră. Eu am fost șocată să descopăr că am făcut o impresie bună. Fără nicio falsă modestie sau ceva, mă simt incredibil de prost să știu noțiuni teoretice pe care nu le pot aplica în practică. Degeaba știu eu că gesticulația mâinilor ar trebui să se rezume cam la deschiderea acestora sau că dacă vrei să te miști să o faci pe o anumită direcție (stânga-dreapta sau față-spate și nu haotic). Degeaba dacă în fața publicului mă pierd.
Mi-a dat încredere și curaj acest exercițiu, să împărtășesc unor necunoscuți detalii despre mine, mai mult sau mai puțin importante, într-un interval de timp, în acel cadru. A fost ceva neobișnuit pentru mine. Cuvântul pe care l-am folosit pentru a descrie întreg trainingul a fost "neașteptat". Am uitat aproape complet de ceas, bagajul meu, faptul că nu mâncasem și alte mici post it-uri din capul meu. 2h și jumătate a fost despre noi, cunoaștere și într-un fel și o autocunoaștere. Și nu că mi-a plăcut, l-am iubit, din primele până în ultimele minute. Iar eu nu sunt tocmai genul foarte entuziast de fel.
Abia aștept sâmbăta viitoare și deja îmi bat la cap prietenii să se înscrie la următoarea ediție.
Oratorica este un proiect susținut de ASCIG. Ca să aflați mai multe despre fiecare considerați-vă invitați să dați click pe fiecare. Postarea aceasta nu are rol informativ într-o manieră formală, ci reprezintă (ca aproape tot ce scriu) o părere subiectivă bazată pe experiențe personale.
Aproape am întârziat sâmbătă la primul training oficial din cadrul proiectului. Trebuia să mă prezint la ora 16, undeva pe strada Frumoasă, nu înțelesesem foarte bine. Alergam de la metrou cerând indicații prin telefon unui fost coleg care știa "cu ce se mănâncă".
- Aha, și unde e sala 2? [...]
- În regulă, mă ține mult? [...] Ah nu, doar că trebuia să mai ajung și la gară să iau pachetul cu mâncare și of, lasă că mă descurc. Mulțumesc mult.
Eforturile și gâfâielile mele au fost răsplătite și am ajuns la timp cât să îmi scriu numele pe un ecuson și să intru rapid într-o sală deja aproape plină. Am recunoscut-o între toate acele chipuri pe Cristina, o prietenă din liceu pe care nu o mai văzusem de mult. Corina (am aflat ulterior că așa o cheamă pe cea care stătea lângă Cristina) a fost destul de amabilă încât să mă lase să mă așez între ele.
Și începe training-ul.
Întâi câteva cuvinte din partea echipei organizatorice, apoi Ana Maria Marin (nu doamnă sau domnișoară). A trebuit să fim vedete pentru un interval de timp situat între 0.20 sec și 5 minute (personal cred că sunt una din persoanele care a abuzat cel mai mult de timpul oferit, din păcate sau din fericire, depinde de unghiul din care privești) și să vorbim despre pasiunile noastre.
Am ascultat cu atenție fiecare persoană care a vorbit și îmi făcusem chiar și un plan în minte să le spun celor din fața mea când îmi va veni rândul că le împărtășesc foarte multe din pasiuni. Bineînțeles că am uitat. Am încercat să fiu cât se poate de naturală, să mi controlez vocea să nu tremure și să am un discurs relativ coerent.
Partea interesantă, adică pe lângă ce deja am menționat, constă în faptul că după minutele de celebritate fiecare dintre noi a primit feedback scris de la cei din sală. Sub egida anonimatului ne-am permis să facem observații referitor la cum am perceput discursul celui/celei din fața noastră. Eu am fost șocată să descopăr că am făcut o impresie bună. Fără nicio falsă modestie sau ceva, mă simt incredibil de prost să știu noțiuni teoretice pe care nu le pot aplica în practică. Degeaba știu eu că gesticulația mâinilor ar trebui să se rezume cam la deschiderea acestora sau că dacă vrei să te miști să o faci pe o anumită direcție (stânga-dreapta sau față-spate și nu haotic). Degeaba dacă în fața publicului mă pierd.
Mi-a dat încredere și curaj acest exercițiu, să împărtășesc unor necunoscuți detalii despre mine, mai mult sau mai puțin importante, într-un interval de timp, în acel cadru. A fost ceva neobișnuit pentru mine. Cuvântul pe care l-am folosit pentru a descrie întreg trainingul a fost "neașteptat". Am uitat aproape complet de ceas, bagajul meu, faptul că nu mâncasem și alte mici post it-uri din capul meu. 2h și jumătate a fost despre noi, cunoaștere și într-un fel și o autocunoaștere. Și nu că mi-a plăcut, l-am iubit, din primele până în ultimele minute. Iar eu nu sunt tocmai genul foarte entuziast de fel.
Abia aștept sâmbăta viitoare și deja îmi bat la cap prietenii să se înscrie la următoarea ediție.
