marți, 27 iunie 2017

Reloaded

După îndelungi amânări m-am lăsat convină să văd un doctor, să-mi tratez traumele. L-am avertizat de la început că sunt multe și s-ar putea să nu fie chiar calificat pentru job, el mi-a răspuns zeflemitor că a avut cazuri mai grele. Ce nu-mi plac mie oamenii ăștia care au senzația că dacă au văzut un om i-au văzut pe toți.
După ce i-am spus o parte din simptome m-a oprit, mi-a dat o serie de analize și mi-a cerut să revin cu rezultatele. Verdictul lui a venit pe cât se poate de natural:
- Domnișoară, trebuie să vă deschidem!

Mi-au făcut o anestezie în grabă și s-au apucat să taie, drepr urmare sunt trează. Simt cum umblă cineva în mine. Nu e doctorul, mai mult un copil mic, curios, care se grăbește să scoată ce e acolo ca să vadă mai bine. E mânat de o curiozitate morbidă și pare delăsător. Nu are niciun interes să pună totul la locul lui, îndeasă organele înapoi așa cum tu împingi cu piciorul bagajul ticsit ca să îl închizi.
Ce dracu îmi fac ? Apoi mi-au răsunat în minte cuvintele:

- Vreau să simt organele, pe fiecare în parte, să le țin în mână, să le strâng, să trag de ele, să le desfac, să le golesc de sânge. Vreau să văd cum se simte un om la interior.

E ciudat cum sub anestezie poți să simți în continuare. Durerea nu dispare, e cumva amplificată de ideea de neputință. Am țipat atât de tare încât contracția plămânilor mei l-a speriat și s-a dat un pas înapoi. Și-a ridicat sprâncenele de uimire, apoi s-a întâmplat. Cu capul încă fixat de masă am ridicat mâna și i-am prins încheietura în timp ce scobea în mine. A încremenit. Aproape că puteam să gust spaima din privirea lui, era mai delicioasă decât orice desert. Încet încet a dat drumul vaselor de sânge, s-a îndepărtat, și-a scos mănușile și a ieșit din sală. Nu l-am mai văzut vreodată.