Lie to me

 Am câte o expresie facială pentru fiecare sentiment. Am descoperit recent asta și mă simțeam mai ceva decât Vespucci. Am început apoi să plimb imagini ale personelor cunoscute prin minte și să încerc să îmi dau seama cum se distorsionează fața mea la fiecare. Pentru experimentul ăsta la care m-am făcut singură cobai nu m-am așezat în fața oglinzii. Dorința mea era să "simt" schimbările care se produc în cele câteva fracțiuni de secundă.  
 Când m-am gândit la tine am simțit dezgust. Simțea gustul lui pe limbă, ca o mâncare stricată dar extrem de aspectuoasă. Mi-am dat seama că e la fel de fiecare dată când vorbesc cuiva despre tine. Apoi m-am simțit dezamăgită de mine, așa nu demonstram că sunt mai bună. Ăsta e momentul în care a intrat în scenă oglinda. Ore în șir m-am chinuit să-ți spun numele fără nicio expresie facială. Mă simțeam ca o prezentatoare începătoare care vrea să scape de emoții. Fac adesea mișto de bâlbâitele care apar pe post. Nu pot să spun că am învățat să le apreciez mai mult, dar probabil că voi râde mai puțin strident la gafele lor.  
 Sfârșitul poveștii nu e pe tiparul basmelor clasice. Balaurul cu 7 capete nu a fost omorât, prințesa nu are parte de nunta că-n povești și tot așa. Dar măcar am reușit performanța de a nu mai exprimă atât de ușor sentimentele. Știu că lumea se gândește că asta e ceva rău, dar uneori ne dăm seama că e bine să te mai și temperezi.