Castel- spital al demenței mele

         Între două sedative administrate înainte de culcare îmi imaginez cum în salonul de lângă stau Cantacuziniștii. Ah, ce oameni! Nu știu cum au ajuns ei aici; la urma urmei, să devii pacient în propriul tău castel transformat în spital. Pe ea au lăsat-o să-și poarte cu mândrie și trufie rochiile cu crinolină. Lui îi mai dau din când în când drumul în curtea din spate, ca să-și amintească de vremurile bune.
         Mi-e milă de ei uneori, atunci când nu le aud țipetele imperative de eliberare. eu știu că sunt inutile, ei încă nu au înțeles asta. Eu sunt cuminte; deși nu îmi amintesc cum am ajuns aici știu foarte sigur că vreau să ies. Așa că iau docilă toate pastilele lungi, ovale, gelatinoase și înecăcioase pe care mi le aduc într-un căpăcel mic de plastic. Nu mă revolt, nu le arunc medicamentele, nu îi dau cu tava în cap ăluia care vine cu un rânjet animalic să mă trateze. Nu țip, nu plâng, răspund concis și clar la întrebările doctorului care mă vizitează de două ori pe săptămână; mațea și vinerea. O dată la câteva luni 13-le pică marțea.
         De  când sunt aici (123 de zile) mi-au dat voie să ies în curte de 4 ori. Ultima dată nu am mai fost cuminte. Am vizitat și părțile închise ale castelului, cele la care nimeni nu are acces. M-am simțit ca în vacanță, ca o turistă băgăcioasă care vrea să profite din plin de cei 25 de lei pe care i-a dat pe bilet. Unul din gardieni m-a prins în fostul birou oficial. Cred că ar fi vrut să țipe la mine dar l-a dezarmat calmitatea mea. Am mers de bunăvoie în salonul meu micuț, care deși era complet alb aducea a închisoare. Mirosul bolii era impregnat în varul de pe pereți, îl inhalam cu fiecare inspirație.
                                                                                 
M-am ales cu o vizită surpriză din partea doctorului meu. Am avut un dialog cel puțin interesant.
- De ce nu ești ascultătoare ?
- Păi...sunt.
- Nu, nu ești! Ai fugit din curte în timpul programului de recreere.
- Nu am fugit, am mers pur și simplu. A fost mai mult...o plimbare. Extrem de agreabilă și recreativă.
-Îți bați joc de mine? Chiar crezi că poți face asta? Uiți cumva unde te afli și cine sunt eu?
- Chiar deloc. Știu foarte bine unde sunt eu și cine sunteți dvs. Nu văd însă de ce atâta scandal. Am rămas în incinta complexului, a celor 3  laturi, așa cum cel mai probabil prevede regulamentul ( dacă într-o viața anterioară aș fi fost un avocat, cu siguranță nu eram foarte convingătoare; nu ripostam deloc, parcă nici nu eram eu).
        Am continuat cu un schimb de replici, eu politicoase, el din ce în ce mai acide. Sfârșitul, inevitabil, a fost o pedeapsă. ”Carceră” o săptămână, fără alte ieșiri- în mod evident. Doar pastile.

        Povestea mea, nu e importantă. dar castelul, bietul de el...suferă pentru fiecare din noi, cei închiși. Noi, nebunii, care țipăm până cedează corzile vocale, care ne rupem unghiile înfigânduni-le în pereți, scorojind dungi ca să marcăm zilele trecute, care plângem de înecăm cimentul. El care a ajuns infect în comparație cu ce era, el care era un castel parcă desprins din povești, așezat la poalele munților. De la geamurile din față vezi crucea de pe Caraiman. Noaptea, când toată lumea doarme, cred că se roagă. Pentru noi...și dacă mai rămâne loc și pentru el.
         Îmi doresc să am destui bani încât să-l cumpăr și să-l renovez așa cum și-ar dori el. Atunci parchetul nu ar mai  scârțâi a singurătate ci de iubire.