Minune

A tunat si a fulgerat de parca intreg cerul era pe punctul de a se prabusi, de parca Iadul se dezlantuise pe pamant. Si ne-am speriat si ne-a cuprins deznadejdea. Dar am sperat ca va trece, am crezut ca este doar o furtuna putin mai violenta decat celelalte, o ploaie de vara care vine si trece, o barca la mal care acosteaza doar cat sa faca provizii si apoi sa-si continue drumul. In realitate ne minteam unul pe altul spunand ca totul va fi bine. Nu stiu care din noi era mai speriat, eu sau tu?!
Cand masina de spalat a bubuit iar bucataria s-a luminat desi nu era niciun bec aprins, atunci am stiut ca sunt eu. Ca eu sunt de vina, ca furia mea interioara acumulata in ultimele lui se dezlantuie incontrolabila, se desprinde din mine si devine materie. Poate chiar mai mult decat materie...devine fiinta. Nenaturala. Si acum doar se razbuna pe mine, pentru toate cele ce le-am facut fara acordul ei, pentru fiecare principiu aberant pe care mi l-a impus dar pe care eu am indraznit sa il nesocotesc.
Tu...te temi pentru mine, pentru ca ai auzit bubuitura apoi sunetul gol al unui receptor care se inchide. Nu ai auzit tot, dar probabil ai banuit si tu asta. Ai ratat tipatul meu de copil neajutorat urmat de un ropot de lacrimi    pe care imi era imposibil sa le opresc. M-am ascuns in pat, sub pilota de parca ala era cel mai sigur loc din toata casa. Am inceput sa fredonez obsesiv niste versuri pe care nici nu imi aminteam sa le cunosc. Intai incet, ca pentru mine, apoi din ce in ce mai tare pe masura ce tunetele se intensificau. Stiam ca asta nu ma va ajuta asa ca am inceput sa ma rog. Stiu desigur zicala conforma careia orice persoana devine brusc credincioasa atunci cand are belele, dar la mine era un al tip de rugaciune. Nu am spus "scapa-ma Doamne", nici "de ce mie?". M-am rugat pentru tarie, pentru ceea ce imi lipsea si credeam eu necesar sa am in situatia respectiva. Si am repetat aceeasi arzatoare rugaminte iar si iar. Am ajuns in final sa fiu auzit de 3 familii de pe coloana mea in sus si in jos. Dar am aflat asta abia a doua zi, cand totul se terminase.
Am experimentat frica pura, nemanjita de vreun factor extern. Si am descoperit cum ma pot "metamorfoza" dintr-o adolescenta cu scaun la cap intr-un copil temator. Am inteles ce este frica, am inteles de unde vine teama, am inteles o sumedenie de concepte psihologice care inainte imi pareau doar pura teorie. In final, am inteles ca eu nu contez, ca in vijelia aia eu nu eram nimic. "Coincidenta" divina: revelatia mea a oprit furtuna.
De la etajul 7 al blocului mei turn cu nivele se vedea cum norii se disperseaza in stanga si in dreapta. Are rost sa mai spun ca in  minute cerul era senin de parca nici nu se rupsese un copac in ora precedenta?
Aia a fost o minune, o "chestie" pe care nu o pot defini cu toata credinta mea [impartasita sau nu de altii].