“Ura este, mai presus de toate, cea mai îndelungată plăcere. Oamenii iubesc în pripă, dar urăsc liniştiţi, până la moarte” - Lord Byron
Am adunat în mine ura unor generaţii întregi care parcă nu refulaseră niciodată. Am înmagazinat-o cu grijă pentru ziua când aveam să ţi-o servesc pe tavă, într-o ceşcuţă elegantă de cafea, aşa cum îţi place ţie: tare, fără lapte şi fără zahăr. Am pregătit platoul cu mare grijă, am selectat doar ce era mai bun din toate situaţiile şi am făcut un mizilic delicios, de te lingeai pe buze, nu alta. A venit ziua petrecerii, iar eu te-am aşezat, după cum se cuvine, în capul mesei. Ţi-am oferit cele mai bune tacâmuri din setul de argintăraie şi ţi-am pus cel mai curat pahar de cristal din setul mamei. Ţi-am turnat puţin din cel mai bun Bordeaux rose din 2009 (pentru că cineva mi-a spus că acela a fost un an bun pentru viticultori).
În tot acest timp, am conjugat în minte, la toate persoanele, verbul “a urî”. Apoi am început să adaug propriile-mi cuvinte, ca şi cum doream să-l personalizez. M-am oprit la “eu te urăsc”. Nu eram sigură că ştiu semnificaţia reală a acestei expresii. Aşa că m-am întors spre tine, sperând să mă lămureşti cumva, şi atunci am ştiut. Am văzut în ochii tăi o sclipire care m-a convins, ceva…demonic parcă, pe care nu l-aş putea descrie nici cu toate cuvintele din lume şi cele mai înalte cunoştinţe în domeniul lingvistic. Tot atunci mi-am pierdut cumpătul şi manierele, te-am ridicat brutal de braţul drept, încleştându-mi unghiile în carnea ta şi te-am dat afara din casă, acţiuni care de altfel, nu îmi făceau cinste, nici ca gazdă şi în mod cert, nici ca femeie. În timp ce ţi-am trântit uşa în nas am urlat “să nu te mai întorci niciodată“. Şi dus ai fost…
Eu am rămas să strâng masa şi să-mi adun lacrimile sparte pe podea. Nu ştiam ce să regret mai mult, mai tare...
Am adunat în mine ura unor generaţii întregi care parcă nu refulaseră niciodată. Am înmagazinat-o cu grijă pentru ziua când aveam să ţi-o servesc pe tavă, într-o ceşcuţă elegantă de cafea, aşa cum îţi place ţie: tare, fără lapte şi fără zahăr. Am pregătit platoul cu mare grijă, am selectat doar ce era mai bun din toate situaţiile şi am făcut un mizilic delicios, de te lingeai pe buze, nu alta. A venit ziua petrecerii, iar eu te-am aşezat, după cum se cuvine, în capul mesei. Ţi-am oferit cele mai bune tacâmuri din setul de argintăraie şi ţi-am pus cel mai curat pahar de cristal din setul mamei. Ţi-am turnat puţin din cel mai bun Bordeaux rose din 2009 (pentru că cineva mi-a spus că acela a fost un an bun pentru viticultori).
În tot acest timp, am conjugat în minte, la toate persoanele, verbul “a urî”. Apoi am început să adaug propriile-mi cuvinte, ca şi cum doream să-l personalizez. M-am oprit la “eu te urăsc”. Nu eram sigură că ştiu semnificaţia reală a acestei expresii. Aşa că m-am întors spre tine, sperând să mă lămureşti cumva, şi atunci am ştiut. Am văzut în ochii tăi o sclipire care m-a convins, ceva…demonic parcă, pe care nu l-aş putea descrie nici cu toate cuvintele din lume şi cele mai înalte cunoştinţe în domeniul lingvistic. Tot atunci mi-am pierdut cumpătul şi manierele, te-am ridicat brutal de braţul drept, încleştându-mi unghiile în carnea ta şi te-am dat afara din casă, acţiuni care de altfel, nu îmi făceau cinste, nici ca gazdă şi în mod cert, nici ca femeie. În timp ce ţi-am trântit uşa în nas am urlat “să nu te mai întorci niciodată“. Şi dus ai fost…
Eu am rămas să strâng masa şi să-mi adun lacrimile sparte pe podea. Nu ştiam ce să regret mai mult, mai tare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu