Ziua 1
Mi-am luat vacanţă cu o săptămână înainte să se încheie anul şcolar. Am decis că vreau să călătoresc, să cunosc ţara într-un mod mai personal. Mi-am făcut un bagaj sumar, am îndesat în cel mai încăpător rucsac câteva perechi de şosete, vreo 4 perechi de pantaloni scurţi şi maiouri…multe şi colorate. Am spart puşculiţa cum s-ar spune (în fapt, doar am luat toţi banii pe care îi strângeam de un an din alocaţii şi alte surse, într-un plic aflat pe fundul cutiei de bijuterii) şi am buzunărit toate hăinile din casă în căutare de bani. Am mai luat cu mine harta României şi o sticlă de 0,5 l de apă pe care aveam să o tot umplu. Într-un buzunar “ascuns” am aşezat cu grijă agenda roşiatică primită de la iubitul meu, pe care o botezasem Chelsea (nici eu nu îmi amintesc de ce) şi un set de pixuri albastre.
Am mers pe jos până la gară, m-am aşezat pe prima băncuţă din faţa acesteia şi am deschis harta. Cu ochii închişi am pus mâna pe un oraş, apoi i-am deschis. Alesesem Constanţa. Drept e să spun, că acolo îmi doream să locuiesc. Am fost îndrăgostită de mare de când mă ştiu. M-am dus la ghişeu şi am cerut un bilet doar dus către Constanţa. Nu eram sigură cât timp vreau să petrec acolo sau dacă o să mă mai întorc. A nu se înţelege greşit, departe de mine gândul de a fugi de acasă. Simţeam doar nevoia unui gest de “rebeliune” care să mă facă să simt că sunt atât de nebună pe cât mă cred uneori.
Aveam tren abia la ora 09:35 şi ceasul era doar 08:55. Aveam să aştept ceva vreme, dar asta nu mă deranja. Aveam timp suficient să mă gândesc la ceea ce făceam. Nu aş fi dat înapoi pentru nimic în lume, dar mi-ar fi plăcut să nu fac asta singură. Era o persoană pe care aş fi vrut să o iau cu mine. Aş fi sunat-o chiar de acolo, din gară, dar nu aveam telefonul la mine; îmi era inutil în călătoria mea. Dar nu am renunţat la idee, aşa că am rugat un domn să îmi împrumute telefonul dumnealui doar ca să telefonez cuiva. A fost foarte dornic să mă ajute şi mi-a oferit mobilul. Am format din memorie numărul pe care ştiam să-l repet chiar şi de mă trezeai la 3 noaptea. A răspuns EL, cu vocea-i veşnic uşor somnoroasă:
“Eu: nu am timp să-ţi explic, dar fă te rog ceva cu mine.
El: ce anume?
Eu: hai cu mine undeva.
El: unde eşti acum?
Eu: la gară.
El: când pleacă trenul?
Eu: la şi 35.
El: aşteaptă-mă că vin.”
Mi-am luat vacanţă cu o săptămână înainte să se încheie anul şcolar. Am decis că vreau să călătoresc, să cunosc ţara într-un mod mai personal. Mi-am făcut un bagaj sumar, am îndesat în cel mai încăpător rucsac câteva perechi de şosete, vreo 4 perechi de pantaloni scurţi şi maiouri…multe şi colorate. Am spart puşculiţa cum s-ar spune (în fapt, doar am luat toţi banii pe care îi strângeam de un an din alocaţii şi alte surse, într-un plic aflat pe fundul cutiei de bijuterii) şi am buzunărit toate hăinile din casă în căutare de bani. Am mai luat cu mine harta României şi o sticlă de 0,5 l de apă pe care aveam să o tot umplu. Într-un buzunar “ascuns” am aşezat cu grijă agenda roşiatică primită de la iubitul meu, pe care o botezasem Chelsea (nici eu nu îmi amintesc de ce) şi un set de pixuri albastre.
Am mers pe jos până la gară, m-am aşezat pe prima băncuţă din faţa acesteia şi am deschis harta. Cu ochii închişi am pus mâna pe un oraş, apoi i-am deschis. Alesesem Constanţa. Drept e să spun, că acolo îmi doream să locuiesc. Am fost îndrăgostită de mare de când mă ştiu. M-am dus la ghişeu şi am cerut un bilet doar dus către Constanţa. Nu eram sigură cât timp vreau să petrec acolo sau dacă o să mă mai întorc. A nu se înţelege greşit, departe de mine gândul de a fugi de acasă. Simţeam doar nevoia unui gest de “rebeliune” care să mă facă să simt că sunt atât de nebună pe cât mă cred uneori.
Aveam tren abia la ora 09:35 şi ceasul era doar 08:55. Aveam să aştept ceva vreme, dar asta nu mă deranja. Aveam timp suficient să mă gândesc la ceea ce făceam. Nu aş fi dat înapoi pentru nimic în lume, dar mi-ar fi plăcut să nu fac asta singură. Era o persoană pe care aş fi vrut să o iau cu mine. Aş fi sunat-o chiar de acolo, din gară, dar nu aveam telefonul la mine; îmi era inutil în călătoria mea. Dar nu am renunţat la idee, aşa că am rugat un domn să îmi împrumute telefonul dumnealui doar ca să telefonez cuiva. A fost foarte dornic să mă ajute şi mi-a oferit mobilul. Am format din memorie numărul pe care ştiam să-l repet chiar şi de mă trezeai la 3 noaptea. A răspuns EL, cu vocea-i veşnic uşor somnoroasă:
“Eu: nu am timp să-ţi explic, dar fă te rog ceva cu mine.
El: ce anume?
Eu: hai cu mine undeva.
El: unde eşti acum?
Eu: la gară.
El: când pleacă trenul?
Eu: la şi 35.
El: aşteaptă-mă că vin.”
Apoi a-nchis. I-am mulţumit domnului amabil şi i-am înapoiat telefonul, apoi m-am aşezat pe o băncuţă. Ştiam că va veni, simţisem asta în tonul vocii sale calde. Oare îi spusesem să mai aducă bani?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu