A venit in timp record. La si 15 era in fata garii cu un rucsac de cel putin 3 ori mai mare decat al meu. Era rosu la fata, probabil alergase ca sa nu intarzie. Dragul de el, parca nici nu-mi mai venea sa-l tarasc in nebunia mea. Si totusi…
“Eu: ce ai acolo?
El: tot ce nu ai luat tu, nanaco(si ma saruta pe frunte in modul acela parintesc). Sac de dormit dublu, o patura, niste mancare si bani. Nimic complicat.”
Am mers apoi impreuna sa isi ia bilet si ne-am urcat in tren. Era un personal curat(spre stupefactia mea, trebuie sa recunosc). Auzisem numai cuvinte de rau la adresa conditiilor de transport feroviar dar ma bucur sa descopar ca lumea se mai si inseala. Am pus bagajele sus si ne-am ales locurile de jos. Eu m-am asezat “strategic” langa fereastra sa vad cat mai multe, iar el s-a asezat langa mine, sa ma poata tina in brate. Aveam de parcurs 230 de km, un drum nu tocmai scurt, dar niciunul din noi nu se plangea. Am inceput sa-I povestesc cum mi-a venit ideea acestei escapade, dar pe la jumatate povestii mi s-a facut somn. M-am cuibarit in bratele lui si am dormit o buna bucataa din drum. Cand m-am trezit, el mi-a spus:
“ Dormi ca un copil, imi place sa te privesc cum dormi.”
Afara soarele stralucea in toata regula iar in vagon era extrem de cald, cu toate ca eram imbracata sumar, intr-o salopeta cu pantalon scurt si slapi. De pe frunte mi se scurgeau broboane de sudoare. Dormisem tot timpul lipita de el, nu intentionam sa-i dau drumul, ca nu cumva sa plece. Era visul meu, vedeam cum nebunia mea prindea contor şi începea să semene cu realitate. Nici în cele mai frumoase fantezii nu îndrăznisem să sper că totul avea să devină un adevăr. Asudam de căldura, în vagon erau pe puţin 35 de grade şi totuşi simţeam că mă topesc ca o îngheţată lăsată pentru câteva clipe la soare. Nici lui nu cred că îi era mai bine, dar la cum îl ştiam, nu aveam să-mi ceară să îi dau spaţiu. Mereu se gândea întâi la binele meu; lucru care la începutul relaţiei mă speria dar cu care acum mă obişnuisem. Priveam amândoi pe geam de parcă ne aşteptam să vedem vreo pasăre Dodo. Glumesc, desigur. Eram doar...debusolaţi. Deveneam treptat conştienţi de ce făceam, dar asta nu ne determina pe niciunul să dăm înapoi. Eram decişi să ne îndeplinim scopul.
Următoarea staţie: Constanţa! Numai auzul numelui acestui oraş mă înfiora într-un mod plăcut. Îmi provoca furnicături pe tot corpul, de parcă mi-ar fi turnat cineva pudră de scărpinat în haine.
“Eu: ce ai acolo?
El: tot ce nu ai luat tu, nanaco(si ma saruta pe frunte in modul acela parintesc). Sac de dormit dublu, o patura, niste mancare si bani. Nimic complicat.”
Am mers apoi impreuna sa isi ia bilet si ne-am urcat in tren. Era un personal curat(spre stupefactia mea, trebuie sa recunosc). Auzisem numai cuvinte de rau la adresa conditiilor de transport feroviar dar ma bucur sa descopar ca lumea se mai si inseala. Am pus bagajele sus si ne-am ales locurile de jos. Eu m-am asezat “strategic” langa fereastra sa vad cat mai multe, iar el s-a asezat langa mine, sa ma poata tina in brate. Aveam de parcurs 230 de km, un drum nu tocmai scurt, dar niciunul din noi nu se plangea. Am inceput sa-I povestesc cum mi-a venit ideea acestei escapade, dar pe la jumatate povestii mi s-a facut somn. M-am cuibarit in bratele lui si am dormit o buna bucataa din drum. Cand m-am trezit, el mi-a spus:
“ Dormi ca un copil, imi place sa te privesc cum dormi.”
Afara soarele stralucea in toata regula iar in vagon era extrem de cald, cu toate ca eram imbracata sumar, intr-o salopeta cu pantalon scurt si slapi. De pe frunte mi se scurgeau broboane de sudoare. Dormisem tot timpul lipita de el, nu intentionam sa-i dau drumul, ca nu cumva sa plece. Era visul meu, vedeam cum nebunia mea prindea contor şi începea să semene cu realitate. Nici în cele mai frumoase fantezii nu îndrăznisem să sper că totul avea să devină un adevăr. Asudam de căldura, în vagon erau pe puţin 35 de grade şi totuşi simţeam că mă topesc ca o îngheţată lăsată pentru câteva clipe la soare. Nici lui nu cred că îi era mai bine, dar la cum îl ştiam, nu aveam să-mi ceară să îi dau spaţiu. Mereu se gândea întâi la binele meu; lucru care la începutul relaţiei mă speria dar cu care acum mă obişnuisem. Priveam amândoi pe geam de parcă ne aşteptam să vedem vreo pasăre Dodo. Glumesc, desigur. Eram doar...debusolaţi. Deveneam treptat conştienţi de ce făceam, dar asta nu ne determina pe niciunul să dăm înapoi. Eram decişi să ne îndeplinim scopul.
Următoarea staţie: Constanţa! Numai auzul numelui acestui oraş mă înfiora într-un mod plăcut. Îmi provoca furnicături pe tot corpul, de parcă mi-ar fi turnat cineva pudră de scărpinat în haine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu