Azi-noapte

Constrânge-mă să nu îmi amintesc coşmarul de azi-noapte. Intră în capul meu, în mintea mea şi şterge toate aceste amintiri dureroase! Uită-te în ochii mei, urmăreşte succesiunea de imagini care mi se derulează pe retină. Sunt frumoase ? Sunt, pentru că tu le urmăreşti cu răceala cuiva din exterior.
Am simţit atâta ură şi durere că au devenit aproape tangibile. Erau ca fulgii de zăpadă care cădeau peste mine şi în final mă acopereau cu totul. Era zgomot, era durere sinceră de suflete nevinovate. Erau plânsete, care la început semănau cu nişte scânceli de răsfăţ, dar apoi s-au transformat în urlete, de teamă şi durere. Empatizam involuntar cu suferinţa lor, dar ei nu cu a mea. 
E vorba de egoism, răceală şi indiferenţa la necazul altuia. Dacă e fericit, tu te bagi să-i iei asta, iar dacă are probleme, te prefaci ocupat. Le ignori şi îl laşi să ducă singur povara. Nu e cinstit, dar parcă e obişnuinţă. Da, ăsta e cuvântul...obişnuinţă. Te-ai obişnuit să distrugi omul, iar dacă un rău mai mare decât tine i se întâmplă, îl laşi să decadă şi mai mult. Îl priveşti cum se scufundă, cum ţipă după ajutor, cum se chinuie să iasă la suprafaţă. 
Indiferenţa voastră alimentează sfârşeala mea. Da, a voastră. Sunteţi doi. Şi deşi nu sunteţi înrudiţi, parcă mă uit la o picătură de apă şi la o băltuţă. Tu cel dintâi eşti el, cel de-al doilea, la o scară mai mică.